Ingrediente pentru vreo trei-patru porţii decente: felii de toast alb – zi numărul mesenilor înmulţit cu doi, căci nici prea mult nu-i bine să “guşti” din fericirea asta. Noi vom zice aici pentru vreo patru oameni cu minţile la cap. Adică opt felii. Lapte dulce – 100 ml; smântână dulce – 100 ml; unt – 40 de grame; zahăr pudră – două linguri; ouă – 3; zahăr vanilat – trei plicuri: zahăr brun – o linguriţă; stafide – o lingură; coniac – trei linguri; nucşoară (nutmeg) – o jumătate dintr-una normală. (Nu mă întrebaţi despre echivalentul în praf, că nu-l ştiu).

Pasul 1. Am tăiat feliile de pâine pe diag0nală şi le-am uns cu o parte din unt.

Pasul 2. Am pornit cuptorul. Am uns un vas termorezistent cu puţin unt.

Pasul 3. Am pus stafidele în coniac, să se hidrateze şi să se cherchelească un strop’şor.

Pasul 4. Am bătut ouăle cu un tel, într-un castron. Am încorporat apoi laptele, smântâna şi zahărul pudră. Am amestecat bine, până când compoziţia a fost omogenă.

Pasul 5. Am pus triunghiurile de pâine în vasul termorezistent, astfel încât jumătate de triunghi să se aşeze peste un altul, formând astfel straturi suprapuse de toast cu unt. Am scurs stafidele şi le-am presărat în vas, peste pâine. Am turnat deasupra compoziţia de lapte, ouă, smântână şi zahăr.

Pasul 6. Am amestecat zahărul brun cu zahărul vanilat într-un castronel şi l-am presărat peste feliile de pâine scăldate în amestecul cu ouă. Am lăsat totul să se odihnească un sfert de oră, pentru ca feliile de pâine să tragă o parte din lichid. Apoi am ras nucşoara, umplând bucătăria cu aroma ei înnebunitoare. Am pus totul la cuptor o jumătate de oră.

Ce să vă mai zic? Ar trebui să repet exact ce scriam la început: e simplu de făcut, e parfumată şi are o consistenţă jucăuşă, de lucru făcut în joacă. Lichidul cu ouă, smântână şi zahăr s-a transformat într-o bundincuţă fină, iar feliile de pâine s-au rumenit dulceag-parfumat. Sunt foarte curios să aflu cum vi se pare, după ce, desigur, o veţi fi făcut şi voi. Spor!

Ingrediente pentru trei-patru porţii: zahăr pudră – 125 g; unt moale – 125 g; făină – 125 de grame; ouă – 2; banane coapte – 2; zahăr vanilat – un plic; praf de copt – un plic; migdale nesărate – o mână.

Pasul 1. Am frecat untul şi zahărul într-un castron încăpător, cu o spatulă curată, de lemn sau de plastic. Le-am amestecat bine, până am obţinut un amestec cremos, puţin pufos, şi până ce tot zahărul a fost încorporat în cantitatea de unt.

Pasul 2. Am adăugat primul ou şi zahărul vanilat. Am bătut bine compoziţia cu un tel, până când oul şi zahărul au fost încorporate.

Pasul 3. Am adăugat al doilea ou şi o lingură de făină. Am continuat să bat totul bine, cu telul. E bine să încorporaţi ouăle pe rând, pentru a da timp aluatului să se amestece bine. Lingura de făină ajută compoziţia să devină cremoasă şi să se pregătească pentru restul cantităţii pe care o veţi adăuga. Telul este cea mai bună unealtă în astfel de cazuri pentru că vă ajută să amestecaţi foarte bine ingredientele şi să nu faceţi cocoloaşe de făină.

Pasul 4. Am aprins cuptorul. Am pasat bananele într-un castron, cu o furculiţă.

Pasul 5. Am adăugat în castronul mare piureul de banane, praful de copt şi restul de făină. Am bătut totul foarte bine cu telul, câteva minute, pentru ca toate ingredientele să se amestece şi să formeze o pastă fină, fără bucăţi de banană.

Pasul 6. În imaginea de mai jos puteţi vedea consistenţa compoziţiei finale. Am uns un vas termorezistent cu foarte puţin ulei. Am pus pe fundul şi pe pereţii vasului o coală de hârtie pentru copt. Am uns-o şi pe ea cu un strop de ulei, după care am pus toată compoziţia în vas.

Pasul 7. Am tăiat grosier migdalele, cu un cuţit. La fel de simplu, voi le puteţi mărunţi mult, în funcţie de propria opţiune. Mie-mi plac mai măricele, nu chiar pulbere. Am împrăştiat migdalele pe toată suprafaţa compoziţiei din vasul termorezistent şi l-am băgat în cuptor.

Pasul 8. Am ţinut-o la copt aproximativ 25 de minute, verificând destul de des culoarea de la suprafaţă şi gradul de coacere din interior. Sunt câteva feluri în care puteţi regla viteza de coacere a unei astfel de copturi. În principiu, dacă s-a rumenit deja după primele zece-cinsprezece minute, e clar că riscaţi să rămână necoaptă în interior, deci e bine să micşoraţi intensitatea focului.

Pentru a verifica dacă e coaptă, e bine să verificaţi: greutatea vasului (cu cât e mai uşor, cu atât mai coaptă e prăjiturica; elasticitatea – apăsaţi cu degetul în mai multe puncte ale prăjiturii şi, în funcţie de cît de rapid îşi revine la forma iniţială, aflaţi cât mai are de stat; desigur, nu în ultimul rând, testul scobitorii e sfânt – înfigeţi-o în mijlocul preparatului şi dacă băţul iese destul de rece şi /sau umed, prăjitura nu e coaptă suficient.

Bonus? Doar nu era să închei povestea fără o imagine cu prăjiturica în secţiune. Dar vă rog frumos (ştiu că e greu), nu tăiaţi din ea mai devreme de zece minute după ce aţi scos-o din cuptor. Scoateţi-o din vas şi din hârtia de copt, pe un prosop curat sau pe un fund de lemn, lăsaţi-o să se răcorească măcar zece minute. Poftă mare!

Ingrediente pentru vreo patru papanaşi mari: urdă proaspătă, nesărată – aprox. 400 g; ouă – 2; zahăr vanilat – vreo cinci pacheţele; zahăr pudră – o lingură sau două; griş – maximum două linguri scuturate şi încă o cantitate mică pentru tăvălit papanaşii cruzi; ulei pentru uns tava; smântână obişnuită; dulceaţă de vişine (în cantităţi moderate, dacă nu vă e cu supărare).

Pasul 1. Am scos urda pe o farfurie, ca să-i pot face poza asta apetisantă De la o vreme, într-unul dintre magazinele din zona în care locuiesc găsesc o urdă care seamănă perfect cu ricotta şi probabil chiar e făcută după o reţetă din ţara prietenă. Are grăsime în cantităţi de bun simţ, e afânată şi gustoasă. Sugestia mea e să găsiţi urdă sau brânză dulce care să nu aibă gust de tencuială jilavă, să fie gustoasă chiar dacă e slabă şi nesărată.

Pasul 2. Am pasat toată brânza cu o furculiţă şi am amestecat în ea ouăle. Nu am pu smai multe pentru că mai apoi, la coacere, papanaşii nu ar mai fi fost prea fragezi, iar consistenţa aluatului ar fi fost prea lichidă, greu de modelat.

Pasul 3. Am pus zahărul vanilat, zahărul pudră, un strop de sare. Am amestecat bine, cu o spatulă curată. Puteţi face asta la fel de bine şi cu mâna.

Pasul 4. Am pus apoi în aluat grişul. Eu am pus cam mult, adică vreo trei linguri pline. E posibil să vă placă şi aşa, dar mie la final parcă să zic că mi s-au părut cam prea păstoşi. Nu foarte, dar cred că mi i-aş fi dorit de o consistenţă în care brânza să predomine. De aceea v-am recomandat în paragraful cu ingrediente o cantitate mai mică. Grişul leagă compoziţia, o ajută să devină maleabilă. După ce l-am amestecat bine, am lăsat compoziţia la rece o jumătate de oră, cât să se umfle grişul şi să se topească bine zahărul.

Pasul 5. Am pus pe fundul unui vas termorezistent o bucată de hârtie de copt. Am uns-o cu puţin ulei. Am modelat apoi papanaşii din compoziţia care, după ce a stat la rece, a devenit puţin mai tare, mai uşor de mânuit. I-am tăvălit puţin prin griş uscat înainte de a-i pune în tavă. Am avut loc pentru trei, dar în castron a mai rămas destulă compoziţie pentru al patrulea.

Pasul 6. Au stat la cuptor aproximativ 40 de minute, la foc puternic. Ca să fiţi siguri că nu se ard, nu uitaţi de ei în cuptor, mai vizitaţi-i din când în când, ca să-i puteţi opri la momentul oportun. Mi-a plăcut că s-au crăpat în mai multe locuri, pe toată suprafaţa lor. Cu vreo cinci minute înainte de a-i scoate, am presărat puţin zahăr brun şi l-am lăsat să se topească uşor, în crăpături. Sunt cam frumuşei, nu-i aşa?

Pasul 7. Încă fierbinţi, i-am “botezat” cu smântână şi dulceaţă, ambele reci, prima din frigider şi a doua din cămară. Consistenţă uşoară, delicată, gust vanilat de brânză bună, completat cu personalitate de sosul lacto-dulceag al ingredientelor de la final. Eu unul mă declar mulţumit. Mă întreb cum vi se vor părea vouă. Sunt departe de ceea ce ne-au învăţat proastele obiceiuri că sunt papanaşii, e clar că unora dintre voi li se vor părea mai mult decât ciudaţi, dar eu sint convins că îi voi repeta din când în când.

Bonus. Când i-am scos din cuptor, papanaşii mei erau umflaţi şi îngâmfaţi. Au dat înapoi pe măsură ce s-au răcit, dar m-am bucurat să văd că, în secţiune, erau copţi. Interiorul n-a rămas deloc umed. Azi dimineaţă, reci fiind, mi s-au părut chiar mai buni.

Ingrediente: îngheţată, făină, zahăr vanilat, ouă, ulei pentru prăjit.

Principiul. Înainte de cei câţiva paşi deloc laborioşi ai unei îngheţate prăjite, să vă explic puţin care e treaba cu jucăria asta. O biluţă de îngheţată tăvălită prin ingredientele obişnuite ale unui înveliş pentru “pane”, apoi prăjite rapid, în baie de ulei (da, de data asta am comis-o, dar am făcut-o doar de dragul experimentului) foarte fierbinte, fără ca îngheţata să se scurgă din “gogoaşa” exterioară. Nu e simplu, jur!

Pasul 1. Am răcit bine îngheţata. Ca să-ţi micşorezi considerabil şansele ca îngheţata să se topească în timpul prăjirii, e bine să alegi o îngheţată cu consistenţă cât mai dură după încheţare. Sigur, trebuie să fie gustoasă, plăcută, dar cu cât mai tare, cu atât mai bine. Eu am avut o îngheţată cremoasă, cu rom şi stafide, care la primul test mi-a făcut probleme.

Pasul 2. Am pus câteva ouă într-un castron şi le-am bătut cu puţin zahăr vanilat. Şi ouăle trebuie să fie foarte reci. De fapt, în afară de tigaia cu ulei cât mai fierbinte, totul ar trebui să fie foarte rece în etapa de modelare. Poate chiar încercaţi să faceţi toată treaba în frigider Într-un alt castron am pus făină.

Pasul 3. Am pus ulei la încins într-o tigaie. Aveţi nevoie de ulei cu punctul de ardere la temperatură cât mai înaltă. Uleiul de palmier, care are şi marele avantaj de a nu împrumuta preparatului absolut niciun gust sau miros, se arde mai greu decât alte tipuri de ulei. Cert este că trebuie încins cât mai tare. De ce? Pentru că învelişul din ou şi făină din jurul bilei de îngheţată trebuie să se prăjească înainte ca îngheţata să înceapă să se topească. Weird, ha?

Pasul 4. Prepararea. Asta e, de fapt, cea mai simplă treabă. Poţi alege două variante: să faci un aluat subţire, din ouă, făină şi arome, prin care bila de îngheţată este tăvălită o singură dată, sau să păstrezi ingredientele separat şi să ai nevoie de repetarea trecerii îngheţatei prin cele două straturi. Aşa am făcut şi eu, dar sigur voi încerca cealaltă variantă data viitoare.

Aşa că am scos îngheţata cu o lingură din cutie şi am tăvălit-o prin făină, apoi prin ou, apoi din nou prin făină, prin ou şi din nou prin făină. La prima porţie uleiul nu era suficient încins, aşa că, până s-a prăjit exteriorul, toată îngheţata s-a topit în tigaie, stricând uleiul. L-am schimbat şi am repetat povestea. De data asta am lăsat să se încingă bine (nu am avut ulei de palmier, ci de floarea soarelui, adică ÎN NICIUN CAZ! ) şi a ieşit cât de cât o treabă interesantă. Cert este că învelişul a fost rumen în timp ce îngheţata a rămas întreagă, înăuntru. Rezultatul e în imaginea de mai jos.

Nu voi face niciodată aşa ceva în cantitate mare, dar cu siguranţă voi mai încerca acest desert până voi fi mulţumit de rezultat. Paradoxul şi provocarea mi se par atât de interesante, încât chiar vreau să văd dacă voi reuşi vreodată să obţin porţia perfectă de “îngheţată prăjită”. Dacă aţi încercat aşa ceva până acum sau dacă vă decideţi să vă puneţi mintea cu ea, vă aştept cu propriile poveşti şi experienţe.

Ingrediente: pentru vreo două porţii micuţe, de poftă: ouă – două; făină – trei linguri; suc de portocale sau grepfruit – 4-5 linguri; sare – un vârf de cuţit; zahăr vanilat – un pliculeţ. Pentru umpluturi: dulceaţă, ciocolată, nuci sfărâmate, miere.

Pasul 1. Am făcut compoziţia de clătite. Am bătut ouăle cu un tel, într-un castron. Am stors grepfruit peste ouăle bătute. Aroma de grepfruit va da o notă acrişor-amăruie clătitelor. Dacă nu vă daţi în vânt după o asemenea aromă, există nenumărate alte variante, alte sucuri de fructe sau lichide parfumate, pe care le puteţi folosi în locul clasicei ape minerale. Ţine doar de imaginaţia şi de pofta voastră să alegeţi lichidul potrivit pentru aceste clătite. Am bătut totul cu telul, am adăugat câte o lingură de făină, zahărul şi sarea, am omogenizat bine cu telul.

Pasul 2. Am făcut clătite foarte subţiri. La treaba asta, partea mai complicată este, în general, găsirea unui “momentum” între temperatura tigăii, cantitatea de ulei din ea, temperatura uleiului, forţa focului, cantitatea de compoziţie pentru o clătită şi dorinţa voastră asupra grosimii clătitelor )) Simplu, nu? E greu de explicat sau de născocit o constantă ideală care să întrunească toate cele pe care le-am amintit, dar sigur e nevoie de o tigaie antiadezivă şi de un foc controlabil. Mai e nevoie şi de o spatulă destul de subţire, cu care să vă ajutaţi la întorsul clătitelor dacă nu aveţi încă încredere în răsucirea lor în aer. Dincolo de toate astea, e important să faceţi clătite subţiri, pe care să le păstraţi între două farfurii, pentru a nu se usca până le faceţi pe toate.

Pasul 3. Am uns clătitele cu diverse umpluturi. Nu vă recomand unele anume, dar probabil că vă veţi învârti între aproximativ aceleaşi soluţii: miere cu sau fără nuci sau alte miezuri sfărâmate, ciocolată topită, dulceaţă sau gem, brânză dulce cu stafide, urdă cu mărar, fructe uscate strivite… Orice veţi folosi, e foarte important ca umpluturile să nu fie întinse în straturi groase. E o regulă valabilă şi în cazul clătitelor clasice, dar având în vedere că pe acestea le vom pune în straturi şi le vom rula împreună, e bine ca umpluturile să nu curgă pe toate părţile.

Pasul 4. Am folosit vreo patru sau cinci clătite pe care le-am aşezat una peste alta, având grijă să le lipesc cât mai bine una de cealaltă. Le-am rulat pe toate, împreună. Le-am înfăşurat destul de strâns cu o bucată de folie de plastic şi le-am pus în frigider o jumătate de oră. Le-am scos, le-am luat plasticul şi le-am tăiat rondele. Sigur că peste rondele aş mai fi putut să pun tot felul de alte drăcovenii şi sunt convins că unii dintre voi le vor îneca sub un strat de frişcă din tub sau bătută acasă, cu mixerul. Eu n-am făcut asta pentru că mi s-ar fi părut că duc experimentul prea departe M-am bucurat că n-am făcut clătite leşinător de dulci, ajutate de izul acrişor din aluat şi de cantităţile mici de umplutură.

Ingrediente pentru vreo 8-10 bagels nici prea mari, nici prea mici: făină – 500 g; drojdie – 25 g proaspătă sau 7 g de pulbere; apă călduţă – aproximativ 300 ml (sau cât inghite făina până devine un aluat pufos şi elastic); zahăr pudră – o lingură; sare – un praf. Pentru baia fierbinte: apă multă, două linguri de zahăr, un praf de zahăr vanilat. Susan şi un ou bătut pentru final.

Pasul 1. Am făcut un aluat. Am pus toată făina într-un castron mare. Am sfărâmat bine drojdia şi am pus-o în mijlocul grămezii de făină, într-o scobitură. Tot aici am pus sarea şi zahărul. Am început să adaug apa, amestecând cu mâna şi aducând din ce în ce mai multă făină în aluat. E important să adăugaţi apa treptat, pentru a da timp aluatului să se formeze şi pentru a nu pune mai multă decât trebuie. Dacă se întâmplă asta, va mai fi nevoie de mici cantităţi de făină.

Pasul 2. Am frământat aluatul final vreme de vreo cinci minute, până a devenit elastic şi s-a desprins de pe mână. L-am pus într-un vas mai mare, uns cu puţin ulei de măsline, apoi l-am pus la dospit într-un loc călduţ, acoperit cu un prosop curat, dar departe de sursa de căldură. Primul dospit durează o oră sau până ce aluatul îşi dublează dimensiunea.

Pasul 3. Am scos aluatul din vas şi l-am frământat alte cinci minute, până am scos tot aerul din el. Asta e partea cea mai amuzantă. Aduni aici toate genurile de împunsături, palme, pumni şi ciupituri de care nici măcar tu nu ştiai că sunt capabile mâinile tale. Să te ţii râs când coca scoate sunete absolut hilare în timp ce o frămânţi sau o izbeşti cu sete de suprafaţa de lucru, presărată cu făină.

L-am modelat într-o baghetă destul de groasă, pe care am tăiat-o în câte bucăţi aproape egale am putut.

Pasul 4. Am modelat fiecare felie groasă de aluat în formă de bilă, am aplatizat fiecare bilă şi am făcut o gaură cu degetul mare în mijlocul fiecărei bucăţi de aluat. Am nivelat apoi fiecare gaură, dându-i formă circulară cât mai regulată.

Pasul 5. Am pus o foaie de hârtie de copt pe fundul  unei tăvi nu prea adânci, am uns-o cu foarte puţin ulei de măsline şi am pus inelele de aluat la o distanţă confortabilă unul de altul. Al doilea dospit urmăreşte încă o dublare a dimensiunilor aluatului, deci lăsaţi suficient spaţiu între chifle. E posibil să aveţi nevoie de două tăvi. Am acoperit tava cu un prosop curat şi am lăsat din nou la dospit. Aproximativ o jumătate de oră.

Pasul 6. Între timp, am pus apă multă la fiert într-o cratiţă încăpătoare, am dizolvat zahărul şi zahărul vanilat când a dat în clocot şi am dat focul mic în aşteptarea încheierii procesului de dospire.

Pasul 7. Pentru că mai aveam destul timp, am bătut un ou şi mi-am pregătit seminţele de susan la îndemână. Am aprins cuptorul şi l-am lăsat să se încălzească bine.

Pasul 8. Am luat prosopul de pe tava cu bagels şi le-am scufundat în apa dulce clocotită. E posibil să nu aveţi un vas atât de mare cât să le cuprindă pe toate, aşa că foarte nimerit ar fi să faceţi operaţiunea asta în două tranşe. Chiflele nu stau în apa clocotită mai mult de un minut şi ceva pe fiecare parte. E foarte uşor să le întoarceţi pentru că, dacă au dospit bine, vor pluti la suprafaţă.

Deci: puneţi primele bagels în apă, fierbeţi pe o parte, întoarceţi, fierbeţi pe partea cealaltă, pescuiţi cu o lingură de spumă sau cu coada unui polonic, scurgeţi, apoi puneţi chiflele pe un prosop curat, ca să se scurgă bine. Repetaţi operaţiunea până terminaţi. Prin fierbere, aluatul îşi va opri creşterea şi nu va crăpa la copt, se va aroma plăcut şi va asigura o textură fermă şi deloc sfărâmicioasă aluatului.

Pasul 9. Am aranjat bagel lângă bagel în tavă, pe coala de hârtie de copt unsă cu puţin ulei de măsline. Cu o pensulă pe care o folosesc doar în bucătărie, am uns fiecare bagel cu ou bătut. Am presărat apoi puţonă sare şi seminţe de susan. Le-am copt la foc potrivit, cu frică, să nu cumva să se coacă prea repede Le-am copt aproximatic 20 de minute, dar nu le-am scăpat de sub control. Cred că le-am verificat la fiecare cinci minute, atât de teamă mi-era să nu le stric la final

Sugestie cu gândul la UrbanKid.Ro. Pentru copii, joaca de-a modelatul şi coptul poate fi o ocupaţie mai mult decât atractivă. Când eram mic, aveam colţul meu de masă pe care întindeam coca cu un sucitor improvizat dintr-un creion mai gros. În toată această poveste, dacă aveţi copii, îi puteţi antrena fără nicio problemă în jocul de-a chiflele cu gaură-n mijloc. Le puteţi da un boţ de cocă din care să-şi modeleze un animăluţ sau vreun personaj din lumea lor foarte animată.

Dacă sunt prea mici, le puteţi face chiar voi astfel de figurine pe care, dacă le coaceţi alături de bagels, ar putea deveni jucării comestibile pentru micuţi. E bine să nu-i scăpaţi, totuşi, din ochi. Uneori coca e atât de tentantă, încât e posibil ca ei să-şi dorească să o guste, ceea ce n-ar fi deloc bine pentru stomacul lor. Dacă aţi decis să-i transformaţi pe cei mici în ajutoare de nădejde la făcut bagels, le puteţi da sarcini uşoare şi tentante: să spargă oul în castron sau să presare împreună cu voi seminţele de susan pe chifle.

Socoteli. Timp: aproximativ trei ore. Bani: aproximativ 6.5 RON pentru toată cantitatea.

Bonus: o imagine care mi-a confirmat că aluatul a crescut bine şi că am făcut o treabă bună Pe Wikipedia găsiţi povestea foarte interesantă a acestor chifle foarte gustoase.

Ingrediente pentru 4 porţii. Orez (eu am folosit sălbatic pentru că e mai sănătos şi fierbe mai încet, mai controlat, îmi place bobul de orez sălbatic mai tăricel, “al dente”, cum ar veni) – 150 g; lapte proaspăt – aproximativ 600 ml; unt – 20 g; zahăr brun – 3 linguri; zahăr vanilat – două pliculeţe; scorţişoară – un beţişor spart în aşchii şi un praf la final, pentru decor; gutuie – o felie nu prea mare; măr – o jumătate de măr mic; banană nu foarte coaptă – o bucată.

Pasul 1. Am pus într-o cratiţă cu fund gros zahărul, beţişorul de scorţişoară şi zahărul vanilat. De ce am pus băţul de scorţişoară spart şi nu întreg? Pentru a-l ajuta să-şi elibereze mai uşor aromele pe măsură ce laptele s-a încălzit. Am turnat deasupra laptele, amestecând uşor, încercând să topesc zahărul. Am pus apoi cratiţa pe foc mic şi l-am lăsat să se încălzească bine, amestecând din când în când.

Pasul 2. Am tăiat fructele în bucăţele foarte mici, le-am amestecat şi le-am stropit cu zeama unei jumătăţi de lămâie, ca să nu-şi schimbe culoarea cât mi-am văzut de celelalte treburi.

Pasul 3. Am spălat orezul în două-trei ape, ca să fiu sigur că e curat şi că nu va lăsa în lapte impurităţi care să-i strice culoarea în timpul fierberii.

Pasul 4. Am topit untul în tigaie, pe foc foarte mic, apoi am călit orezul câteva minute, până ce boabele albe au devenit uşor gălbui. Treaba asta ajută orezul să nu se lipească de tigaie în timpul preparării şi conferă bobului o consistenţă fermă, coaptă. Am călit orezul amestecând tot timpul cu spatula de lemn, vreo trei minute, pe foc moderat.

Pasul 5. Am început să adaug cantităţi mici de lapte aromat peste orez, amestecând mereu şi ajutând lichidul să se absoarbă în orez. Am făcut asta până ce bobul de orez a ajuns la consistenţa pe care o căutam, deci nu vă pot spune un timp foarte exact pentru această operaţiune. Ea durează în funcţie de preferinţele fiecăruia.

Pasul 6. Când orezul a fost suficient de fiert şi în tigaie nu rămăsese deloc lichid, am pus fructele şi am amestecat bine. Am mai ţinut pe foc mai puţin de un minut şi asta a fost tot. În farfurie, am nins fiecare porţie cu pudră de scorţişoară şi n-a fost rău deloc.

E un preparat dulce, are şi orez, deci vă sugerez cantităţi mici, “de gust”, din cauza unui conţinut mare de carbohidraţi. E drept, orezul este săţios prin esenţa lui, iar povestea este atât de aromată, încât nici nu cred că merită să fie “înfulecată” în porţii gigantice. Mai ales ca desert al unei mese la care aţi mâncat şi alte feluri. Combinaţiile de fructe sunt inepuizabile în această formulă, dar sugestia mea este să alegeţi fructe care se potrivesc unele cu altele. Veţi fi tentaţi să puneţi fructe uscate (stafide, smochine, curmale) şi nici nu vă condamn prea tare, ar merge perfect. Ţineţi cont de faptul că acestea conţin o cantitate şi mai mare de zaharuri comparativ cu fructele proaspete. Un mix interesant ar fi cel din fructe de pădure, aş vedea un altul format din pere, piersici şi caise ori un altul, cu ananas, papaya si mango, un altul cu rodie, vişine şi mandarine, un altul cu fucte exotice cu miez alb – mangostan, litchi, rambutan… (nu vă uitaţi chiorâş, toate astea se găsesc proaspete în magazinele din Bucureşti sau la conservă).

Ingrediente. Pentru aluat: (cantitate mai mare, cât pentru aproximativ 25 – 30 de minitarte) făină – 500 g; unt – 200 g; zahăr pudră – 200 g; gălbenuşuri – 4 buc; un strop de sare, un strop de esenţă de vanilie, patru linguri de lapte proaspăt, rece. Este aluatul dulce, pentru coji de tarte, pe care-l foloseşte cu mult succes şi văru’ Jamie. Pentru umplutură: urdă dulce sau ricotta – 300 g; albuşurile de la gălbenuşurile din aluat; zahăr pudră – 100 g; zahăr vanilat – vreo patru pliculeţe, smântână – 2 linguri. Pentru pere: 6-8 pere parfumate, dar nu prea zemoase; unt – 20 g; zahăr brun – trei linguri; suc de la o lămâie; un păhărel de coniac bun, un praf de scorţişoară.

Aluat dulce pentru tarte. Am pus într-un castron mare făina, zahărul pudră, gălbenuşurile, esenţa de vanilie şi untul moale, tăiat cuburi mici. Am frământat şi am omogenizat bine toată compoziţia până am obţinut un aluat legat, lipicios, destul de moale. NU adăugaţi apă sau alte lichide  în afară de laptele din lista de ingrediente. Aluatul trebuie amestecat repede, cu mâna cât mai rece, pentru a nu-i permite să se înmoaie foarte tare şi să devină şi mai greu de manevrat. Când am reuşit să adun totul din castron, am modelat aluatul în formă rotundă, l-am învelit în folie de plastic şi l-am pus în congelator pentru aproximativ o oră. În congelator pentru că, pentru a-l putea folosi mai târziu, trebuie să fie destul de tare. Se înmoaie de la căldura mâinii şi devine mult mai greu de manipulat.

Umplutură cu urdă pentru tarte. Într-un alt castron am pasat cu furculiţa urda proaspătă şi nesărată. Am amestecat-o cu zahărul pudră, albuşurile nebătute şi zahărul vanilat. Am amestecat totul foarte bine, cu un tel, pentru a omogeniza compoziţia. La final am pus şi smântâna şi am amestecat din nou.

Perele pentru minitarte. Operaţiunea asta mi-a plăcut aproape la fel de mult ca amestecatul aluatului. Nu neapărat pentru că implică utilizarea alcoolului, ci din cauza aromelor pe care am putut să le combin în tigaie. Am curăţat mai întâi perele de coajă, le-am tăiat în cubuleţe, evitând cotorul şi seminţele. Am topit untul în tigaie, pe foc mic, şi am pus cuburile de pară să se călească puţin, să se înmoaie în amestecul de unt topit şi propriul lor suc.

Am adăugat zahărul brun şi am crescut intensitatea focului, ca să-l ajut să se topească. Pentru a da zahărului şi sucului de pară şi mai multă forţă, am stors sucul de lămâie. Am amestecat tot timpul scuturând tigaia de mâner. Când zahărul a fost topit şi când toate lichidele din tigaie au format un sos omogen, am turnat coniacul. L-am ajutat să ajungă pe toată suprafaţa tigăii şi am înclinat-o puţin, cu marginea către flacără. Într-o fracţiune de secundă, sosul ardea pe deasupra perelor cu flăcări mici, vioaie, albastre.

Am continuat să scutur tigaia până ce tot coniacul s-a evaporat. a durat mai puţin de o jumătate de minut. Vă recomand să nu stingeţi flăcările înainte de a se fi ars tot alcoolul. Nu vă speriaţi dacă flacăra pare ameninţătoare, e un foc blând, se domoleşte repede. Suflaţi în el dacă vi se pare prea puternic. Nu-l veţi stinge, dar veţi avea impresia că aţi acţionat cu responsabilitate

Cum am făcut tartele. Am scos din congelator aluatul şi l-am tăiat în felii groase de o jumătate de centimetru. Le-am tăiat apoi pe jumătate, ca să se potrivească dimensiunilor formelor mele. Desigur, este important şi în ce formă modelaţi aluatul înainte de a-l pune la rece. Eu l-am făcut destul de oval.

Transformând faptul că aluatul se înmoaie de la temperatura mâinii într-un real avantaj, am pus bucăţile de aluat pe fundul şi pe pereţii formelor. Nu e o îndeletnicire foarte simplă, trebuie lucrat repede, ca să nu transformaţi aluatul în pastă, să devină imposibil de modelat şi să vă umpleţi de diverse spume Aluatul ăsta trebuie să se coacă înainte de a pune umplutura în el. Vreo 15 minute, la foc mediu spre mare, în cuptor. Numai că trebuie copt cu greutăţi la mijloc (pietricele curate, boabe de fasole, bile speciale pentru copt). Eu am uitat de treaba asta. Aşa că, după ce am scos formele cu aluat copt din cuptor, le-am tasat puţin cu unul dintre capetele pistilului de piatră (fratele mojarului, sper că n-aţi uitat ). Aşa că am făcut ceva loc la mijloc.

Am pus apoi o parte din umplutură, cu lingura, într-un poche de bucătărie pe care l-am folosit mai degrabă pentru că era nou şi voiam să-l verific. Puteţi folosi foarte lejer o linguriţă cu care să puneţi compoziţia în cojile de tarte aflate încă în forme. Deasupra, în amestecul de urdă, am potrivit câteva bucăţele de pară şi o linguriţă din minunatul sos în care se flambaseră.

Am copt tartele la foc mediu, ca să le pot controla cât mai bine, vreme de vreo 20-30 de minute. M-am bucurat că n-au ieşit leşinător de dulci şi că amestecul de urdă a făcut casă bună cu perele înnobilate de preţiozitatea sosului cu alcool ars. Am apreciat echilibrul dintre gustul cojilor de aluat (delicat, parfumat discret), tenta cuminte a amestecului de la mijloc, cu iz de copilărie şi griş cu lapte şi aciditatea uşor ţâfnoasă a perelor dulci-acrişor-etilice Din nou, pentru o experienţă deplină, încercaţi să nu le atacaţi imediat după ce le-aţi scos din cuptor. Merită lăsate să se răcească un sfert de oră, apoi le puteţi scoate din formele de metal şi chiar pudra cu puţin zahăr şi / sau puţină scorţişoară.

Pare ceva mai complicată toată povestea asta pentru că m-am lungit la vorbă şi la explicaţii. În esenţă, durează mai puţin decât aţi crede şi e mult mai simpă decât pare. Chiar… Uneori am impresia că, din prea mult entuziasm, am tendinţa de a face lucrurile să pară mai complicate decât sunt, că mă pierd în detalii şi explicaţii prea amănunţite. Cu siguranţă plicticoase pentru cei mai experimentaţi dintre voi.

Ingrediente. Pentru aproximativ 20 de bucăţi: zahăr pudră – 4 linguri; făină – 8 linguri; ouă – 1; unt – 100 g; ciocolată neagră – o tabletă; praf de copt – un pliculeţ; zahăr vanilat – un pliculeţ; sare – un vârf de cuţit.

Pasul 1. Într-un castron mare, am amestecat făina, zahărul pudră, zahărul vanilat, sarea şi oul. Am amestecat bine, cu degetele, până ce totul s-a omogenizat.

Pasul 2. Am adăugat în castron untul foarte moale, transformând totul în granule.

Pasul 3. Am tăiat ciocolata în bucăţele foarte mici.

Pasul 4. Ca să poată lua forma unui aluat, am pus în compoziţie câteva picături de apă. Am pus bucăţelele de ciocolată şi am transformat totul într-o minge pe care am pus-o la frigider pentru o oră.

Pasul 5. În frigider, aluatul s-a întărit bine. Am tăiat felii groase, pe care le-am copt în cuptor (preîncălzit cu minimum un sfert de oră înainte) aproximativ zece minute, la foc puternic. Apoi i-am lăsat să se răcească.

Au consistenţă destul de moale şi de sfărâmicioasă, vă recomand să-i ţineţi la rece.

Socoteli. Timp: preparare – 10 minute; timp de aşteptare – o oră; coacere – 10 minute. Bani: aprox. 12 RON pentru întreaga cantitate.

Sărbători fericite pentru digestia ta! Cu Bruciakal.