Hahahaha! Parcă văd deja feţele unora dintre voi, consternate şi cu ochii uşor bulbucaţi, a mirare sau a dezgust consternat :D Da, dragilor, sufleu de pâine cu unt! O treb'şoară pentru cei plăpânzi de experienţă culinară, menită să le dea aripi şi încredere în semnele de iscusinţă ce pot chicoti pe la colţurile bucătăriei cu o asemenea ocazie. Un dulce simplu, făcut mai mult în joacă, ca orice crâmpei de fericire, din orice direcţie ar veni el.

...sau "prăjitura lui 125"...sau "prăjiturică rapidă pentru uimit mesenii"...sau.... Asta poate fi o joacă dulce şi plăcută în orice moment te învârţi prin cămară sau prin frigider căutând ceva dulce, bun, cald, pufos, făcut cu ingrediente pe care, în majoritatea lor, e imposibil să nu le ai în casă. Poate fi o compoziţie de bază pentru foarte multe alte combinaţii, poate conţine alte fructe sau poate primi o glazură simplă, după pofta inimii, în funcţie de inspiraţia de moment. Pentru că e simplă şi foarte uşor de făcut.

În ultimele zile parcă a fost un făcut: am vorbit despre papanaşi cu vreo trei oameni. Despre reţeta lor unică de prin majoritatea restaurantelor din Bucureşti, în care iau forma unor gogoşi soioase, în care brânza se constituie în urme fine, detectabile doar la analize de laborator, căci la gust şi la privire arareori se iţeşte. În plus, am încercat varianta de mai jos pentru aceia care au reuşit să renunţe (şi bravo lor că au făcut-o!) la prăjeli în baie de ulei. Vă voi spune şi ce n-aş repeta eu a doua oară, poate vouă vă vor ieşi mult mai bine.

Era să fac cozonac! Povestea asta începe în urmă cu câteva zile, când am făcut un aluat obişnuit, în care am pus nişte zahăr pudră şi un sfert de pachet de unt. Intenţionam să fac o compoziţie ceva mai dulce, pe care am întins-o în foaie nu prea groasă şi pe care am uns-o în trei ture cu...ciocolată amăruie topită. N-a fost chiar o catastrofă, dar o clasasem deja în categoria articolelor în care voi aveţi ocazia să învăţaţi din greşelile mele. Au fost destul de fade, ciocolata s-a cam ars, aluatul a rămas dens şi s-a întărit destul de repede. Aşa că le-am făcut din nou.

Recunosc: mi-a rămas în congelator o bucată de aluat dulce de la minitartele de ieri. Şi mi-au rămas şi câteva mandarine de la sosul cu prosciutto de la penne-le de mai devreme. Aşa că astea au fost două motive suficient de puternice pentru ceea ce a urmat: o coajă de tartă mai mare, cu un fel de mousse de ciocolată şi câteva felii de mandarină. O chestie verificată cu mai multă vreme în urmă: citricele se potrivesc cu ciocolata. Alături de căpşune sau banane, sunt printre puţinele fructe care merg inclusiv scufundate într-un fondue de cioco, fie ea şi amăruie.

Una dintre veştile mari ale finalului de an 2009: AM GĂSIT FORME MICI, METALICE, PENTRU TARTE! Eh? Aud ceva şuierături invidioase? Probabil că nu, dar să ştiţi că le căutam de ceva timp. Şi tot nu sunt foarte fericit pentru că mai vreau o dimensiune, astea sunt foarte mici, gen "minitarte", pour les conaisseurs :) Le-am găsit într-un magazin "bazar" de pe strada mea şi mi-a luat ceva până am convins-o pe tânăra buzată şi pieptosă care mi le-a vândut că nu sunt "de brioşe", că "brioşele sunt cu totul altceva" şi că "pentru brioşe există neşte tăvi" etc. Aveau zece bucăţi, una era cam suspectă, aşa că am cumpărat nouă. Le-am pus la treabă în aceeaşi zi.

Alţi biscuiţi. Pentru că începătorii sau cei fără de prea mult timp la dispoziţie au nevoie de propuneri simple, rapide, uşor de improvizat. Pentru că şi ei au nevoie de mici victorii culinare nu-i aşa? Sunt nişte prăjiturele deschise la culoare, care ascund pepite întregi de ciocolată, numai buni de pus pe masa unui oaspete înfrigurat sau de dus la birou, colegilor, în semn de "Sărbători fericite!". Unde mai pui că au o formă mai mult decât generoasă şi nonconformistă.