Recunosc: mă topesc după pastele colorate. Îmi plac culorile organice şi abia aştept momentul în care mă voi apuca eu însumi să fac aşa ceva. Urzesc în minte amestecuri de aluat cu spanac, sfeclă, morcovi, suc de roşii sau alte ingrediente proaspete pe care să le pot transforma în paste de culori apetisante. Până una-alta, din când în când mă opresc în magazine în faţa pungilor cu paste gata făcute şi mă las cucerit de nuanţele proaspete, care la fiert devin şi mai vii. Aici, mai jos, un sos foarte simplu şi gustos, de o culoare primăvăratică şi cu arome pe măsură.

Să dăm mămăligii ce-i al mămăligii! Dar să-i dăm şi graţie, valori estetice, să o aducem în contemporan, să-i împrumutăm din imaginaţia şi inventivitatea atât de preţioasă omului. Lucrurile clasice eliberate de banalitate au menirea de a ne face existenţa mai colorată şi mai plină de înţelesuri. Ne întâlnim permanent cu asemenea ocazii şi poate că ar fi bine să le dăm atenţia cuvenită printre multele tonuri de gri în care de multe ori tindem să ne închidem. Postul este un demers mult prea valoros pentru a-l transforma într-un supliciu. Mai bine nu-l mai ţinem decât să-l suportăm ca pe o pedeapsă.

Am găsit un borcan de pepeni muraţi pe raftul cu "specialităţi" al unui magazin din cartier, patronat de nişte turci. Nu cred că mai cumpărasem vreodată aşa ceva şi m-am gândit să-i aşez într-un preparat în care ei să constituie tenta dinamică, impulsivă a gustului. Aşa că am găsit de cuviinţă să-i combin în garnitura coaptă a unor pulpe de pui, lângă ciuperci proaspete şi într-un sos alb cu mult vin. O poveste simplă, rapidă, spusă mai mult de pozele ce urmează.

Mi se întâmplă uneori să combin gusturi şi consistenţe despre care, cel puţin în plan teoretic, nici măcar nu-mi pot imagina cum se vor împăca împreună, ce arome noi vor crea şi dacă nu cumva ar transforma încercarea mea într-un dezastru. Am vorbit despre acest risotto aseară, la Radio Guerrilla, înainte de a mă fi apucat de el. Atunci când am terminat toată treaba şi l-am pus pe farfurie, la vreo treizeci de minute după ce încheiasem intervenţia de la radio, am răsuflat uşurat: era cel mai bun risotto pe care îmi aduc aminte să-l fi gustat până acum.

Saint Jacques. Sau delicatesa delicateselor în materie de scoici. Propunerea asta seamănă mult cu o variantă oferită de Joseph Hadad pentru o carte apărută acum câţiva ani sub semnătura revistei "Secrete de Chef", care pune la un loc mai multe reţete ale marilor Executivi din restaurantele "haute cuisine" din Bucureşti. Diferenţele nu sunt mari, dar m-aş fi bucura să găsesc ciuperci de pădure, ca în varianta lui Hadad. Mai departe, fiţi pregătiţi de o treabă faină şi destul de sofisticată, care de Sărbători s-ar potrivi de minune aşteptărilor fine, care anul ăsta poftesc ceva mai departe de porc .)

Cred că prima oară am pus gura pe scoici pe la cinci sau şase ani. Dintr-un borcănel minuscul, parte dintr-un "pachet din străinătate", un concept la mare preţ pe vremea lui Ceauşescu. Nu mai ţin minte ce gust aveau, dar ştiu sigur că era o aromă cu totul nouă, interesantă. Au ajuns într-o ciulama şi ăsta a fost multă vreme singurul fel în care mi le-am închipuit şi la care mă gândeam atunci când spuneam "mi-e poftă de nişte scoici".

"Risotto cu..." poate fi oricând catalogată cu mare uşurinţă ca o serie infinită de variante în care poate fi pregătit orezul frumos, bun, cu bob lung şi suplu. În definitiv, metoda fierberii treptate a orezului este aceeaşi, complet diferită de clasicul "pilaf". Doar celelalte ingrediente diferă, legumele, cărnurile, peştele sau fructele de mare, tipurile de brânză şi chiar fructele mutând limitele fanteziei dincolo de repetitivitatea banală care uneori se instalează prea confortabil în obiceiurile noastre alimentare.

Dulciuri. De cele mai multe ori, ca bucătăraş amator, te ţii departe de ele pentru că, în general, construcţiile şi alcătuirile zaharoase ţi se par prea complicate, prea savante şi prea uşor predispuse eşecului pentru a te aventura către ele. De data asta, vă arăt un desert cremos şi mult mai simplu decât aproape infailibilele clătite.

A fost una dintre supele pe care le-am pregătit la evenimentul caritabil "Urban Soup Night", desfăşurat recent în Parcul Tineretului. Pentru că unora dintre cei care au venit la acest eveniment le-a plăcut ce am fiert noi pe-acolo şi pentru că ne-au întrebat despre ce şi cum am făcut, vă oferim astăzi cele câteva amănunte care cu greu ar putea fi numite o "reţetă". Aşa cum îi spuneam cuiva imediat după "Soup Night", am pus în ea doar apă, ceapă, unt, vin, sare şi multe vibraţii pozitive. Ultimul ingredient a decis gustul :)