Foarte simplă toată povestea asta şi uşor de spus în patru imagini şi o singură frază care să cuprindă toţi paşii care, în mai puţin de jumătate de ceas, îţi pot pune pe masă un castron cu cremă catifelată şi blândă, uşor dulceagă şi de o culoare cu totul şi cu totul cuceritoare. Prin magazine încă se mai găseşte dovleac bun, ieftin şi foarte uşor de folosit în bucătărie, în scopuri foarte gustoase.

După salata de ieri, am mai găsit o întrebuinţare foarte gustoasă unui rest de telemea de capră pe care n-am vrut în ruptul capului să-l las să mediteze de capul lui în frigider. Aşa că a ieşit o treabă pe care sunt convins că unii dintre voi o vor privi cu ochi mari. Nu numai din pricina culorilor în care s-a prezentat ea, supa, la finalul finalului, ci şi pentru că probabil nu v-aţi imaginat până acum că mazărea poate lua şi o astfel de formă. Savuros!

A fost una dintre supele pe care le-am pregătit la evenimentul caritabil "Urban Soup Night", desfăşurat recent în Parcul Tineretului. Pentru că unora dintre cei care au venit la acest eveniment le-a plăcut ce am fiert noi pe-acolo şi pentru că ne-au întrebat despre ce şi cum am făcut, vă oferim astăzi cele câteva amănunte care cu greu ar putea fi numite o "reţetă". Aşa cum îi spuneam cuiva imediat după "Soup Night", am pus în ea doar apă, ceapă, unt, vin, sare şi multe vibraţii pozitive. Ultimul ingredient a decis gustul :)

...sau o treabă foarte faină, descoperită la intersecţia dintre musacaua de origine mai degrabă orientală şi o plăcintă irlandeză clasică. Să îmi explic afirmaţia. Musacaua are, în general, o structură etajată, în care feliile de cartofi sau / şi vinete sunt alternate cu straturi de carne tocată aromată cu legume şi condimente. "Shepherd's pie" este, în esenţă, o plăcintă în care carnea tocată şi aromată este coaptă sub un strat de piure de cartofi, făcând uneori chiar o crustă frumoasă şi rumenă. Varză mai aveam să pun în povestea asta şi probabil că i-aş fi mulţumit chiar şi pe clujenii mândri de compoziţia stratificată pe care au botezat-o categoric "Varză a la Cluj". Şi asta nu de ieri-de azi.

Am profitat de ultima zi a "Săptămânii Albe", săptămâna premergătoare Postului Paştelui, în care lactatele au fost la mare preţ înainte de "marele sec". Pentru cei care vor ţine postul doar spre final sau doar miercurea şi vinerea, sunt convins că propunerea mea îşi va face loc şi pe masa uneia dintre zilele viitoare, mai ales când pieţele vor fi pline de spanac proaspăt, nu ca acum, când abia zâmbeşte pe câte-o tarabă. Deocamdată, spanacul e o raritate şi, în consecinţă, de vreo cinci ori mai scump decât va fi pe la sfârşitul lui martie. Despre asta am vorbit aseară, la Radio Guerrilla, în programul lui Petru Stratulat.

Sau, mai bine zis, spanac cu cremă. Sau Spanac cremos, dar asta fără a presupune că am transformat spanacul într-o pastă cremoasă... Ufff... uneori mi-aş dori să pot scrie titluri de vreo şase rânduri, în încercarea de a spune totul chiar din primul moment :) Nu-mi spuneţi că nu vi s-a întâmplat şi vouă. O denumire corectă şi mult mai apropiată de ceea ce este, de fapt, povestea de mai jos ar putea fi "Spanac cu sos alb pe bază de amidon de porumb". Deloc banal, suficient de gustos şi foarte ingenios pe post de răspuns la o posibilă întrebare: cum pot pregăti spanacul altfel decât crud sau înăbuşit în varianta clasică.

Era să fac cozonac! Povestea asta începe în urmă cu câteva zile, când am făcut un aluat obişnuit, în care am pus nişte zahăr pudră şi un sfert de pachet de unt. Intenţionam să fac o compoziţie ceva mai dulce, pe care am întins-o în foaie nu prea groasă şi pe care am uns-o în trei ture cu...ciocolată amăruie topită. N-a fost chiar o catastrofă, dar o clasasem deja în categoria articolelor în care voi aveţi ocazia să învăţaţi din greşelile mele. Au fost destul de fade, ciocolata s-a cam ars, aluatul a rămas dens şi s-a întărit destul de repede. Aşa că le-am făcut din nou.

Nu e prima dată când fac un quiche. Dacă veţi căuta în articolele precedente care vorbesc despre quiche, probabil vă veţi da seama sau vă veţi aduce aminte că nu e deloc o treabă complicată, ba chiar beneficiază de cele două mari avantaje după care se dă în vânt individul contemporan: e gata repede şi compoziţia poate conţine o mulţime de combinaţii de ingrediente. Quiche-ul e quiche dacă respectă două principii mari şi late: umplutura e pusă într-un aluat fraged sau din foietaj şi trebuie să fie "legată" cu un amestec de ouă şi smântână. Pe Smokey Robinson l-am văzut de curând într-o ediţie "American Idol" dedicată muzicii create în ultimele decade la legendarul Motown Records. Şi pentru că Smokey e un individ pe care eu îl preţuiesc tare, iar în quiche-ul de azi am pus ceva cărniţă afumată, am zis să-i dedic lui trebşoara asta :) Mai jos, explicaţii pas cu pas şi opt poze grăitoare.

Asta aşa, pe scurt, că oricum nu e vreo intervenţie neurochirurgicală :) Tagliatelle-le sunt printre puţinele paste plate pe care le fac cu sos alb. Poate şi pentru că mi se par mai degrabă o joacă, paste care nu se iau ele însele în serios prea tare. Le văd mai degrabă ca pe bucăţele de panglică pe care le arunci în preparate mai consistente, lângă o bucată de carne de vită, un sos pesto sau legume fripte pe grătar. Aşa, de capul lor, ţin cu brio loc de prânz rapid sau de gustare uşoară pentru o cină luată devreme, înainte de ora 7 seara.