Una dintre acele salate care...nu conţin salată. Cînd genul ăsta de încropeală pe fugă a devenit fel principal (şi unic) pentru o masă de prînz, frunzele verzi au început să dispară, treptat, din multe variante ale "adunării generale" de prospături, carne sau peşte, ingrediente fierte, coapte, prăjite etc. "Coppa" din numele salatei de astăzi vine de la Coppa di Parma, un mezel italienesc pe care sînt sigur că unii dintre voi îl ştiu. "Suprema" sugerează atît varietatea ingredientelor, cît şi dimensiunile salatei.

Salata greceasca este una dintre cele mai simple si mai primitive alcatuiri gastronomice din cite au fost vreodata pe suprafata pamintului. Stiu ca o cunoasteti prea bine din majoritatea meniurilor restaurantelor in care ati intrat in Romania, doar ca nici macar una dintre variantele de-acolo nu se va putea compara vreodata cu aceea facuta intr-o taverna greceasca de la tara. Din motive foarte simple. Rosii, castraveti, ardei gras, ceapa, o felie sanatoasa de brinza de oaie, citeva masline murate, busuioc uscat si ulei de masline. Atit. De prisos sa adaug ca orice alte ingrediente sin doar inventie de ageamiu.

Ca plăcinta adevărată de "Lăsata Secului" a mamei soacre zău că nu mai ştiu vreuna la fel de bună. Dumneaei face aproape în fiecare an, înainte de posturi. Eu am combinat ceva mult mai rapid, dat fiind că propunerea asta se subscrie seriei despre care vorbesc duminica seara la Radio Guerrilla, în "DN 66"m, programul dedicat în primul rând celor aflaţi încă în trafic pe la cinci şi jumătate. Aşa că de-asta e o propunere care nu ia mult timp şi poate fi făcută cu ingrediente uşor de găsit.

Ei bine, "...şi sos pesto" ar fi trebuit să scrie acolo, sus, în titlu. Problema e că, în fuga calului, am pierdut pe drum un ingredient. De fapt, nu :) Nu l-am pierdut. El a rămas liniştit, pe masă. Eu am uitat de el. După ce că toată povestea asta seamănă mai degrabă cu o oră de "să ţesem frumos", nici măcar n-am reuşit să fac exact ceea ce-mi propusesem. Aşa că, dacă tot e incompletă la mine, poate-o faceţi voi şi-mi spuneţi după aceea ce-am pierdut.

Când auzim "brioşe", ne gândim toţi la ceva dulce, parfumat, cu ciocolată sau cu vanilie, pudrat cu zahăr şi aburind frumos lângă o cană cu ceai. Dar Nemărginirea Sa, Internetul, m-a ajutat să descopăr de curând că fantezia culinară nu ne-ar împiedica să privim brioşele dintr-o perspectivă sărată. Telemea, şuncă afumată, ciuperci. Aluat simplu. Rezultatul? Exact aşa cum îl vedeţi în imaginea de mai sus şi multă bucurie "în tribune", printre cei care au apucat să guste din ele.

În general evit să dau nume, indiferent cât de savante sau "inspirate", gătelilor din bucătăria mea pentru că sunt convins că majoritatea cititorilor au nevoie de informaţii cât se poate de utile încă din titlu. Dacă aş spune, de data asta, doar "piept de pui umplut cu cabanos şi kaiser", aş pierde ingredientul cu adevărat inedit pe care l-am încercat astăzi pentru prima oară: un sos rece de brânză şi busuioc proaspăt. O minunăţie de o simplitate cuceritoare, menit să aducă pieptului de pui o savoare neaşteptată şi mezelurilor un strop de nobleţe pe care altfel nu şi l-ar fi imaginat nici ele.

Mă ştiţi (unii) mai răruţ şi mai neprietenos cu porcul, dar parcă o felie-două de cotlet bine bătut şi întins pe masa de lucru n-a supărat pe nimeni ireparabil până acum. Mai ales dacă el, porcul, e doar un pretext pentru alte arome şi alcătuiri, aproape că nici nu te-ating tentaculele vinovăţiei. Nu e ca şi cum ai face din porc un ţel în viaţă :)

Despre andive, toată lume şi toate sursele de documentare vă vpr spune că sînt sănătoase şi bune pentru organism. Sînt întrutotul de acord cu aceia care spun că varianta cea mai bună în care poţi mînca andive este cea naturală, crudă. Am primit de curînd sugestia unei salate pe care stomacul o primeşte cu mare bucurie, mai ales după o perioadă în care i-am dat mult de lucru. Andive cu brînză, într-o variantă foarte simplă şi parfumată. Mai jos, cu tot cu poze.

Ciobănesc, cum s-ar zice, deşi cele două feluri de brînză ce-l caracterizează nu cred că sînt suficiente pentru a-l califica drept alcătuire pur mioritică. Astăzi punem în caserolă o pregăteală oarecum barbară prin construcţie şi compoziţie, deşi bulzul clasic a mai primit o variantă ceva mai complicată şi mai indigestă în ultimii ani, prin bunăvoinţa poftelor ostoite în bucătăriile citadine.