Nu e prima dată când fac un quiche. Dacă veţi căuta în articolele precedente care vorbesc despre quiche, probabil vă veţi da seama sau vă veţi aduce aminte că nu e deloc o treabă complicată, ba chiar beneficiază de cele două mari avantaje după care se dă în vânt individul contemporan: e gata repede şi compoziţia poate conţine o mulţime de combinaţii de ingrediente. Quiche-ul e quiche dacă respectă două principii mari şi late: umplutura e pusă într-un aluat fraged sau din foietaj şi trebuie să fie "legată" cu un amestec de ouă şi smântână. Pe Smokey Robinson l-am văzut de curând într-o ediţie "American Idol" dedicată muzicii create în ultimele decade la legendarul Motown Records. Şi pentru că Smokey e un individ pe care eu îl preţuiesc tare, iar în quiche-ul de azi am pus ceva cărniţă afumată, am zis să-i dedic lui trebşoara asta :) Mai jos, explicaţii pas cu pas şi opt poze grăitoare.

Îmi place ca, măcar din când în când, să fac loc bucăţelelor de carne de viţel fragedă, bine fiartă, în câte-o salată cât mai simplă, în care să fie bine pusă în valoare de celelalte ingrediente şi de un dressing potrivit, poate puţin surprinzător uneori. Pentru asta aleg de obicei carne deschisă la culoare, cu fibra măruntă, care să fiarbă în mai puţin de-o veşnicie şi care să nu scoată mugete firoscoase, de vacă bătrână, când o-ntreb de sănătate.

Una dintre veştile mari ale finalului de an 2009: AM GĂSIT FORME MICI, METALICE, PENTRU TARTE! Eh? Aud ceva şuierături invidioase? Probabil că nu, dar să ştiţi că le căutam de ceva timp. Şi tot nu sunt foarte fericit pentru că mai vreau o dimensiune, astea sunt foarte mici, gen "minitarte", pour les conaisseurs :) Le-am găsit într-un magazin "bazar" de pe strada mea şi mi-a luat ceva până am convins-o pe tânăra buzată şi pieptosă care mi le-a vândut că nu sunt "de brioşe", că "brioşele sunt cu totul altceva" şi că "pentru brioşe există neşte tăvi" etc. Aveau zece bucăţi, una era cam suspectă, aşa că am cumpărat nouă. Le-am pus la treabă în aceeaşi zi.

Ieri am găsit un file foarte frumos de şalău "de Nil". N-am stat prea mult de vorbă pentru că nu vorbesc niciun dialect de prin partea locului, dar sigur ne-am plăcut de la prima vedere. Nici măcar vagile mele amintiri de afrikaans, dobândite de pe vremea când peregrinam pe oceane îndepărtate, nu m-au ajutat să-i spun pe înţelesul lui că îl respect şi că îl admir. Dar e posibil să fi înţeles asta când l-am luat acasă şi i-am dat un nou sens în viaţă. Cu o pastă de ciuperci pe care am făcut-o pentru prima dată şi pe care v-o propun şi vouă.

O altă încercare din categoria "complicaţiilor" dulci, stratificate, în care coacerea şi reprizele de răcire alternează de nici nu mai ştii la un moment dat care e înainte de ce :). N-arată ei senzaţional, dar pentru gust şi pentru diferenţa plăcută dintre texturi pot să garantez. Între noi fie vorba, dacă eşti amator de dulciuri, din unt, zahăr, smântână şi ciocolată chiar n-are ce să iasă rău la gust, corect?

Din seria "am în congelator o grămadă de chestii cărora ar fi bine să le dau un sens în viaţă din când în când", aseară am descoperit un piept vânjos de găină "adevărată", primit de la mama soacră în urmă cu mai multă vreme. N-aveam chef de sosuri sau treburi prea elaborate, aşa că am trântit câteva clătite-aperitiv care n-au făcut deloc fasoane când au înţeles că pot fi o cină destul de rapidă. Asta în condiţiile în care trebuie să vă fac o confidenţă: fraza de la început e un fel de captatio benevolentiae. De fapt, am descoperit pieptul de găină alaltăieri seară, când l-am pus la decongelat. Ieri dimineaţă l-am fiert pe îndelete, vreo două ore, la foc foarte mic, până am plecat de-acasă. Aşa că aseară m-am apucat foarte uşor de treabă. M-aţi iertat, nu? :)