Ingrediente pentru vreo trei-patru porţii decente: felii de toast alb – zi numărul mesenilor înmulţit cu doi, căci nici prea mult nu-i bine să “guşti” din fericirea asta. Noi vom zice aici pentru vreo patru oameni cu minţile la cap. Adică opt felii. Lapte dulce – 100 ml; smântână dulce – 100 ml; unt – 40 de grame; zahăr pudră – două linguri; ouă – 3; zahăr vanilat – trei plicuri: zahăr brun – o linguriţă; stafide – o lingură; coniac – trei linguri; nucşoară (nutmeg) – o jumătate dintr-una normală. (Nu mă întrebaţi despre echivalentul în praf, că nu-l ştiu).

Pasul 1. Am tăiat feliile de pâine pe diag0nală şi le-am uns cu o parte din unt.

Pasul 2. Am pornit cuptorul. Am uns un vas termorezistent cu puţin unt.

Pasul 3. Am pus stafidele în coniac, să se hidrateze şi să se cherchelească un strop’şor.

Pasul 4. Am bătut ouăle cu un tel, într-un castron. Am încorporat apoi laptele, smântâna şi zahărul pudră. Am amestecat bine, până când compoziţia a fost omogenă.

Pasul 5. Am pus triunghiurile de pâine în vasul termorezistent, astfel încât jumătate de triunghi să se aşeze peste un altul, formând astfel straturi suprapuse de toast cu unt. Am scurs stafidele şi le-am presărat în vas, peste pâine. Am turnat deasupra compoziţia de lapte, ouă, smântână şi zahăr.

Pasul 6. Am amestecat zahărul brun cu zahărul vanilat într-un castronel şi l-am presărat peste feliile de pâine scăldate în amestecul cu ouă. Am lăsat totul să se odihnească un sfert de oră, pentru ca feliile de pâine să tragă o parte din lichid. Apoi am ras nucşoara, umplând bucătăria cu aroma ei înnebunitoare. Am pus totul la cuptor o jumătate de oră.

Ce să vă mai zic? Ar trebui să repet exact ce scriam la început: e simplu de făcut, e parfumată şi are o consistenţă jucăuşă, de lucru făcut în joacă. Lichidul cu ouă, smântână şi zahăr s-a transformat într-o bundincuţă fină, iar feliile de pâine s-au rumenit dulceag-parfumat. Sunt foarte curios să aflu cum vi se pare, după ce, desigur, o veţi fi făcut şi voi. Spor!

Ingrediente pentru două porţii: cartofi – vreo patru sau cinci, în funcţie de mărime; ton în ulei sau în suc propriu – 200 g; ceapă verde – două fire; ardei gras roşu – o treime dintr-unul mare; roşii cherry – vreo 6-7; muştar sau sos dijonez – 3 linguriţe; sos de soia – 2 linguriţe; sare; piper proaspăt măcinat; cimbru (preferabil) verde; smântână dulce – 2 linguri (opţional).

Pasul 1. Am curăţat cartofii, i-am tăiat cubuleţe şi i-am pus la fiert într-o cratiţă cu apă. Eu nu prea pun sare în apa pentru cartofi, prefer să le reglez “nevoile” după ce i-am zdrobit şi le-am adăugat alte ingrediente. De fiecare dată, descopăr că le trebuie şi mai puţină sare. am aprins cuptorul.

Pasul 2. Am tocat nu prea mărunt ceapa, ardeiul şi cinci din cele 7 roşii cherry.

Pasul 3. Într-un castron mai mare, am pus ceapa, roşiile, ardeiul gras roşu şi file-urile de ton. Pe astea le-am mărunţit cât să rămână bucăţi demne de vârful furculiţei, dar am încercat să las bucăţile aproape intacte. Am mai pus în castron muştarul, sosul de soia, sare, piper şi smântâna dulce.

Pasul 4. Am amestecat totul pentru ca ingredientele lichide să cuprindă întreaga compoziţie, dar având grijă să nu zdrobesc tonul mai mult decâtar fi fost cazul. Despre ton v-am mai spus în mai multe rânduri că eu unul nu suport “fulgii/flakes” sau “tonul mărunţit”. Devine un fel de pulbere apoasă atunci când îl pui în salată, iar despre o poveste ca asta în mijlocul căreia ne aflăm, nici măcar nu mai are rost să vorbim.

Pasul 6. Când cartofii au fost fierţi, i-am scurs de majoritatea apei în care stătuseră pe foc şi i-am pasat cu o furculiţă. La final aveam nevoie de un amestec destul de dur, destul de “aspru”, aşa că nu am pus nimic din ingredientele unui piure. Adică nici lapte, nici unt. Doar puţină sare şi un strop din apa în care fierseseră. Am aflat pe pielea mea de ce nu e bine să pasezi cartofii cu blenderul sau să amesteci piureul cu mixerul: totul devine elastic şi vâscos, de consistenţa gumei de mestecat. Şi chiar nu ai ce face cu aşa ceva, chiar şi când nu foloseşti piureul pe post de garnitură clasică.

Pasul 7. Vasul. Un gratin de ceramică emailată. Unii zic că ar fi porţelan, dar încă nu am spart unul, ca să vă spun exact Sunt pe toate drumurile şi nici foarte scumpe nu par a fi.  De ce sunt ele speciale? Pentru că se încing foarte bine, pentru că nu sunt din metal şi pentru că, în general, mâncarea coaptă în ele are un gust şi o consistenţă aparte. Mie aşa mi se pare Am uns fundul şi pereţii vasului cu puţin ulei, apoi am tapetat toată suprafaţa cu pesmet. Doar o pojghiţă, nu prea mult. Am aşezat apoi cartofii pasaţi pe fundul gratinului şi am îmbrăcat şi pereţii. Cât de bine m-am priceput eu.

Pasul 8. Am pus în vas şi compoziţia cu ton şi sosuri. Am nivelat bine la suprafaţă, am mai pus deasupra câteva felii de roşie şi frunzuliţe de cimbru proaspăt, din loc în loc.

Pasul 9. A stat la cuptor, la foc puternic, aproximativ o jumătate de oră.

Tonul, aşa cum mă aşteptam, a împrumutat cu voioşie din aromele ingredientelor cu care l-am “înfrăţit”. Parte din sucuri şi arome au trecut şi în stratul de cartofi. Ar fi bine să nu umblaţi la el măcar un sfert de oră după ce l-aţi scos din cuptor. Ca în multe alte cazuri, devine şi mai bun a doua zi, după ce stratul de cartofi a căpătat o consistenţă mai fermă şi totul devine mai “rezistent” la dinte

Ingrediente pentru două porţii: spanac proaspăt (eu am folosit “baby spinach”) – aproximativ o jumătate de kilogram; amidon de porumb – o linguriţă; smântână dulce (light, 15% grăsime) – 100 ml; unt – 50 g (un sfert de pachet, varianta cu mai puţină grăsime); lapte – 300 ml; sare; tarhon proaspăt (opţional).

Spanacul. Cu el, treaba merge uşor de fiecare dată. Dacă folosiţi spanac tânăr, preambalat, trebuie doar spălat bine în apă rece, curgătoare, într-o strecurătoare cu găuri mai mari. Dacă folosiţi spanac matur (în sezoanele lui), probabil că va trebui să rupeţi cozile mai viguroase şi să-l spălaţi mai serios.

Am pus apă multă la fiert, într-o oală. Am dat apa în clocot, am pus puţină sare, apa a fiert din nou, am stins focul şi am pus spanacul la opărit. Pe cel tânăr (baby) doar l-am scufundat şi l-am scos imediat. Pe cel matur ar fi bine să-l lăsaţi măcar un minut sau două în apa fierbinte. L-am scos din apă cu o spumieră şi l-am lăsat să se răcorească.

Crema. Pasul 1. Am topit untul în tigaia antiaderentă, la foc foarte mic, ca să nu fiarbă, să nu se ardă, să nu-şi schimbe culoarea.

Pasul 2. Am pus amidonul. Care e treaba cu amidonul? E o făină mult mai deşteaptă şi mai spornică. O linguriţă de amidon face cât vreo două linguri zdravene de făină din punctul de vedere al “rântaşului” obţinut, iar din punctul de vedere al efectelor nutritive negative stă mult mai bine decât sora lui mai grosieră. O singură linguriţă de amidon a transformat compoziţia din tigaie într-o pastă destul de densă peste care am pus smântâna lichidă. Cu focul stins.

Pasul 3. Am amestecat bine şi am început să desfac pasta din tigaie cu laptele dulce. Exact ca în cazul unui bechamel obişnuit. Trebuie amestecat cu grijă, desfăcând toate cocoloaşele care au apărut atunci când am pus smântâna peste amestecul de unt topit şi amidon. Dacă faceţi o cantitate mai mare, vă recomand să folosiţi o cratiţă pentru sosuri, în care să puteţi amesteca bine cu un tel metalic. Am pus lapte până ce totul a devenit de consistenţa unei smântâni mai groase. Am pus sare şi piper proaspăt măcinat până i-am dibuit gustul perfect. La acest moment puteţi adăuga frunzele proaspete de tarhon dacă aveţi şi dacă vă place. Sunt convins că şi busuiocul e ok în această combinaţie.

Am scos spanacul din castron, l-am pus pe tocător şi l-am tăiat grosier. Apoi l-am pus în tigaie şi l-am amestecat bine cu sosul alb. Am ţinut totul pe foc mic încă un minut, până ce totul mai avea puţin şi fierbea cu bule mici. Consistenţa nu trebuie să fie apoasă, ci mai degrabă cremoasă, spanacul să se integreze în toată cantitatea de sos şi totul să fie uşor cleios, dar nu ca o ciulama. Sunt convins că aici s-ar potrivi mai multe tipuri de mirodenii uşoare, dar pentru că e prima oară când fac crema de spanac, am vrut să-i aflu gustul de bază.

Multe nuanţe în paragraful de mai sus, nu-i aşa? Tot ce vă pot spune este că am descoperit o poveste interesantă cu ocazia asta, în primul rând ca alternativă de preparare a spanacului. Se spune despre “Spinach Cream” că este una dintre cele mai cerute garnituri în multe restaurante populare din Statele Unite. Eu zic că merge perfect şi ca atare, pe post de aperitiv cald sau chiar de fel principal uşor.

Ingrediente pentru vreo 8 rulouri măricele. Aluat: făină – aproximativ 400 g plus o cantitate mai mică pentru frământat şi întins; lapte praf – 3 linguri pline; drojdie proaspătă – un pacheţel de 25 de grame; unt – 3/4 dintr-un pachet, aproximativ 170 g; zahăr pudră – 3 linguri pline; sare – o jumătate de linguriţă; apă călduţă – aproximativ 250 ml. Cremă: gălbenuşuri proaspete – 5 bucăţi; un ou întreg; unt – restul din pachetul folosit pentru aluat – aproximativ 30 g; cacao – două linguri pline; zahăr pudră – 2-3 linguri; smântână dulce (lichidă) – aproximativ 100 ml; un strop de esenţă de rom.

Pasul 1. Într-un castron mare, încăpător, am pus făina. În mijlocul ei am pus toate celelalte ingrediente pentru aluat. Am pus drojdia sfărâmată, pentru a o putea încorpora mai uşor. E bine ca untul să fie cât mai moale atunci când îl puneţi (tăiat în cubuleţe) în compoziţie.

Pasul 2. Am amestecat cu mâna ingredientele din mijlocul cantităţii de făină. M-am folosit de consistenţa cremoasă a untului pentru a încorpora drojdia, laptele praf şi zahărul pudră.

Pasul 3. Am început să adaug apa călduţă în cantităţi mici, aducând în compoziţia din mijloc mici cantităşi de făină pe care am încorporat-o treptat în compoziţie. E bine să puneţi apa puţin câte puţin, pentru a putea ţine sub control umiditatea aluatului. Dacă, după ce aţi adunat toată făina în compoziţie, aluatul e prea umed, adăugaţi mici cantităţi de făină şi frământaţi până ce aluatul se desprinde de mână şi poate fi lucrat lejer. Dacă, dimpotrivă, aluatul e prea uscat şi nu se leagă, adăugaţi cantităţi mici de apă călduţă, până ce obţineţi consistenţa dorită.

Pasul 4. Am frământat aluatul aproximativ zece minute, pe suprafaţa de masă pudrată cu puţină făină. Nu vă aşteptaţi ca aluatul să devină foarte elastic în faza aceasta. El nu seamănă cu aluatul de pâine pentru că are în compoziţie zahăr, unt destuld e mult şi lapte praf, ingrediente care-l fac mai greu şi mai dens. Frământaţi pentru a fi siguri că toate ingredientele s-au deistribuit bine în toată cantitatea de aluat.

Pasul 5. Am pus aluatul într-un vas de plastic, uns cu puţin ulei sau cu un strop din restul de unt rămas pe hârtia pachetului. Am acoperit vasul cu un prosop curat şi l-am pus aproape de caloriferul din bucătărie, dar în niciun caz lipit de elemenţii fierbinţi. La o distanţă considerabilă, dar destul de aproape de căldura emanată.

Pasul 6. Am ales gălbenuşurile de albuşuri şi le-am răsturnat într-un castron încăpător. Am pus zahărul pudră şi untul moale, am frecat gălbenuşurile cu cele două ingrediente până ce compoziţia a devenit omogenă şi deschisă la culoare. Am adăugat cantitatea de cacao şi am omogenizat din nou. Am pus apoi esenţa de rom şi smântâna şi am amestecat bine.

Pasul 7. Am pus crema într-o cratiţă cu fund gros şi am fiert-o pe cea mai mică flacără a celui mai mic ochi al aragazului, amestecând tot timpul. Crema nu trebuie să fiarbă în clocote, iar mişcarea continuă a spatulei ajută crema să rămână fină, fără cocoloaşe sau alte depuneri solide. Când s-a îngroşat, am luat-o d epe foc şi am pus-o pe balcon, la răcoare.

Pasul 8. Aluatul a stat la dospit aproximativ trei ore. A crescut greu, încet, din cauza compoziţiei dense, a untului şi zahărului. Aproape că şi-a dublat dimensiunile, dar aşteptarea a fost destul de apăsătoare. Tot ce vă sfătuiesc este să aveţi răbdare. Oprirea dospirii înainte de vreme este, cu siguranţă, cheia eşecului cu un astfel de aluat. Am ştiut că a crescut destul când, după cele trei ore, după ce l-am împuns cu degetul, aluatul a scos mici poncituri în procesul lent de revenire la forma iniţială.

Pasul 9. Am pus aluatul pe suprafaţa de frământare pudrată cu puţină făină şi l-am frământat bine alte zece minute. L-am omogenizat din nou, am scos tot aerul din el, l-am nivelat bine şi l-am tăiat în trei bucăţi egale.

Pasul 10. Am întins cu sucitorul (pudrat şi el cu făină, pentru a nu se lipi de cocă) fiecare bucată de aluat într-o foaie groasă de aproximativ 2-3 milimetri. Dacă puteţi s-o scoateţi mai subţire, chiar vă rog. Având în vedere că aluatul va creşte din nou după umplere, foaia ar trebui să fie cât mai subţire. Ca lungime, ea trebuie să poată fi pliată de trei ori şi “închisă” pe laterala lungă. Stabiliţi singuri dimensiunile, în funcţie de lăţimea viitoarelor rulouri. Eu am calculat aproximativ patru degete pentru fiecare tură de aluat. Am tăiat marginile foii de aluat pentru a obţine un dreptunghi cât de cât regulat.

Pasul 11. Pe una dintre laturile foii, am întins un strat de cremă de ciocolată cu o pensulă pe care o folosesc doar în bucătărie.

Pasul 12. Am pliat latura foii de aluat peste stratul de cremă şi am repetat povestea cu ciocolata pe toată suprafaţa aluatului. Am repetat aceeaşi operaţiune încă o dată, în total trei ture de aluat cu ciocolată. La margine, am închis aluatul cu capătul bont al unei furculiţe, presând straturile de aluat între ele. Probabil că grosimea foii mele şi închizătura neîndemânatică au dus la desfacerea rulourilor în timpul coacerii. Deci ar fi bine să fiţi mai atenţi decât mine la aceste detalii. Am tăiat fiecare rulou în trei bucăţi şi am pus toate segmentele într-o tavă căptuşită cu hârtie de copt unsă cu puţin ulei. Am repetat toată treaba şi cu celelalte două tranşe de aluat.

Pasul 13. Am aprins cuptorul. Am acoperit tava şi am pus-o în acelaşi loc unde ţinusem prima oară aluatul la dospit. Faza asta a durat aproximativ o oră şi jumătate. Aluatul a crescut din nou, lăsând la vedere umplutura şi chiar rupându-se în unele cazuri, pe la margini.

Pasul 14. Am pus tava cu rulouri în cuptor, la copt, la foc mediu spre mic. După ce bibilisem la ele atâta vreme, ultimul lucru pe care mi l-aş fi dorit era să se ardă sau să se strice în cuptor. Aşa că focul mediu spre mic mi-a permis să le ţin sub control, verificându-le culoarea în răstimpuri.

Pasul 15. Când au fost aproape coapte, umflate şi nu foarte rumene, le-am scos din cuptor, am bătut un ou, am uns toate rulourile cu oul bătut şi am presărat câteva cristale de zahăr pe fiecare. Le-am pus la loc în cuptor şi le-am mai ţinut până ce au căpătat strălucirea oului copt. Nu mai mult de cinci-şapte minute.

Cum au fost? În primul rând pufoase. Apoi aromate şi uşor cremoase de la compoziţia din interior. Pe măsură ce s-au răcit, crema a intrat în stratul pufos de aluat copt şi parcă şi-au potenţat aromele. Sunt convins că erau şi mai bune cu mici cubuleţe de rahat în compoziţie, sau cu un dram de mac amestecat în vremă. Consistenţa a fost asemănătoare cozonacului şi aproape că am umplut un pahar cu lapte ca să-l pun lângă jumătatea mea de rulou O parte dintre ele au ajuns la coaforul din cartier, unde doamnele s-au mirat tare că “tipu’ ăla atât de neprietenos şi de pretenţios face prăjituuuuuri?!” Well…nu vreţi să fiţi prin preajmă când cineva îşi bate joc de perciunii mei :p

Ingrediente pentru două porţii: farfalle uscate (paste în formă de fundă, cu marginile zimţate ondulat) – aproximativ 150 g; sparanghel verde – 4-5 fire proaspete; vânătă – un sfert (câteva felii subţiri); ardei capia – unul mic; usturoi – doi căţei; smântână dulce – aprox. 100 ml; sare, piper, ulei de măsline.

Pasul 1. Am pus apă la fiert, pentru paste. Am lăsat să clocotească, am pus sare, am amestecat, iar când a ajuns din nou la fierbere, am pus pastele. Le-am lăsat să fiarbă cât m-am ocupat de sos.

Pasul 2. Am curăţat firele de sparanghel. Sparanghelul verde este atât de fraged şi de proaspăt, încât toată treaba cu decojitul e o banalitate. Cu un peeler sau cu un cuţit obişnuit pentru curăţat legume, am “raşchetat” fiecare fir de sparanghel de la jumătate în jos, spre cotor. Atât. Am tăiat şi puţin din capătul gros al fiecărui fir. Capetele sunt, de obicei, puţin uscate sau prea fibroase.

Pasul 3. Cât am curăţat sparanghelul, usturoiul şi ardeiul capia, am pus la fiert puţină apă, într-o cratiţă. Când a clocotit, am pus sare şi am amestecat. Când a clocotit din nou, am pus firele de sparanghel tăiate pe jumătate. Oricum urma să le tai în segmente de un centimetru şi ceva, deci n-a fost bai să le pun tăiate în cratiţa cu apă fierbinte. Dacă intenţionaţi să le păstraţi întregi (pentru paste nu e cazul), alegeţi o cratiţă suficient de largă, în care firele de sparanghel să stea scufundate complet în apă. Am opărit, aşadar, sparanghelul, timp de vreo două minute.

Pasul 4. Am pus câteva cuburi de gheaţă într-un alt vas. Chiar înainte de a scoate segmentele de sparanghel din apa fierbinte, am pus apă rece peste gheaţă. Am pus segmentele verzi în baia de apă foarte rece, în care cuburile de gheaţă s-au topit lent. În felul ăsta, culoarea sparanghelului a devenit un verde crud, strălucitor, pe care s-a păstrat şi în timpul preparării ulterioare.

Pasul 5. Am tocat fin usturoiul şi ardeiul capia. Am tăiat firele de sparanghel în bucăţele cilindrice de 1-2 centimetri. Am spălat vânăta şi am tăiat câteva felii foarte subţiri. Am încins două linguri de ulei de măsline într-o tigaie antiaderentă. Am călit usturoiul vreo două minute, amestecând. Am adăugat ardeiul capia şi am mai amestecat alte două minute. Am pus apoi bucăţile de sparanghel, am amestecat şi am călit aproximativ cinci minute. Apoi în tigaie au zburat şi feliile de vânătă, tăiate în sferturi de cerc. Şi alte două minute de călit amestecând. Am turnat smântâna, am amestecat pe foc mic, am dres gustul cu sare şi piper.

Pasul 6. Pentru că între timp fierseseră pastele (al dente, puţin mai tari), le-am scurs bine şi le-am trântit în tigaia cu sos. Am amestecat bine, pe foc mic, vreo două minute, până ce excesul de lichid s-a impregnat în farfalle. În farfurie am ras parmezan proaspăt şi aş fi pus şi nişte busuioc verde dacă aş fi avut, dar în ultimul timp pare să devină o raritate. Las’ că vine ea primăvara…

Ingrediente pentru o porţie: tagliatelle – o mână, aproape că le puteam număra. Pentru sos: unt – 20 de grame; parmezan ras – o lingură; smântână dulce – o lingură; usturoi – un căţel; piper alb – un vârf de linguriţă, pătrunjel tocat. Opţional – ardei iute uscat şi măcinat sau pisat în mojar, nucşoară proaspăt rasă sau pudră, din plic.

Tagliatelle. Am pus multă apă la fiert, pe foc mare. Când a clocotit, am pus sare grunjoasă de mare. O linguriţă cu vârf. Când a clocotit din nou, am pus pastele, le-am amestecat cu spatula de lemn, cu grijă, să nu le rup. Le-am lăsat să fiarbă, verificându-le din când în când. Au fiert vreo cinci minute până au devenit albe, opace, fierte al dente. Le-am trecut prin apă rece ca să le opresc fierberea, le-am scurs şi le-am lăsat să se răcească.

Sos alfredo. Cât a fiert apa pentru paste, am curăţat usturoiul şi am ras parmezanul. Am topit apoi untul într-o cratiţă mică, cu fund gros, pe foc foarte mic, cât să nu fiarbă. Am pus smântâna, piperul, usturoiul dat pe răzătoarea mică. Am amestecat bine, pe foc foarte mic, apoi am pus parmezanul ras şi am continuat să amestec, până ce sosul s-a îngroşat puţin. N-am pus sare pentru că a fost suficientă în parmezan. La final am ras nucşoară (cât un vârf de linguriţă) şi am amestecat pastele cu sosul.

În farfurie am pus pastele cu sos, am presărat pătrunjel şi ardei iute, apoi am mai ras un strop de parmezan. Da, pastele au fost reci, dar s-au încălzit de la sosul abia luat de pe foc. Cum ziceam, o treabă simplă şi foarte rapidă. În cât timp a fiert apa pentru paste? În suficient timp cât să pregătesc mare parte din sos. Cât am scurs pastele, am oprit sosul, ca să nu rămână nesupravegheat. Cât am terminat sosul, s-au scurs pastele.

Din punctul de vedere al costurilor, să facem socoteala: pastele – mai puţin de 1 RON; parmezan – să fi fost vreo 50 de bani; usturoiul – pot să-l pun la 20 de bani; smântâna – mai puţin de 1 RON; untul – dacă 200 de grame fac vreo 4 RON, zicem şi aici 50 de bani; alte ingrediente – alţi 50 de bani. Total: mai puţin de trei lei. Asta acasă, la mine în bucătărie, căci la restaurant intervin alte costuri…

Ingrediente pentru două-trei porţii: ciuperci – două, mari; castane – vreo 10, curăţate de coaja dură şi de puful maroniu; smântână dulce – 100 ml; supă de legume sau de pasăre – o jumătate de litru; ceapă – o bucată, mică; miez de nucă – o mână; ulei de floarea soarelui – două linguri; pătrunjel, sare, piper.

Pasul 1. Am curăţat castanele şi le-am lăsat întregi. Am curăţat ciupercile de primul strat de “piele” şi de lamelele brune din interior. Pentru asta am scobit cu capătul oval al unei cozi de lingură metalică. Am tăiat ciupercile în felii subţiri. Am curăţat ceapa şi am tăiat-o solzişori subţiri.

Pasul 2. Am pus supa la încălzit. Când a fiert, am pus smântâna în fir subţire, amestecând. Am pus apoi castanele în oală, am pus capacul şi am lăsat să fiarbă cu clocote mici aproape o jumătate de oră.

Pasul 3. Între timp, am călit ceapa două minute în ulei de floara soarelui, apoi am pus ciupercile şi am mai călit cinci minute, până ce s-au înmuiat suficient.

Pasul 4. Am pus nucile într-o tigaie mică şi le-am lăsat să se prăjească puţin, pe foc foarte mic.

Pasul 5. Am luat oala cu supă de pe foc, am scos castanele şi am păstrat vreo trei. Am pus restul de castane într-un castron de plastic. Am pus în castron şi aproape toată cantitatea de ciuperci călite cu ceapă. Am păstrat şi ciuperci, şi castane, pentru a le pune mai apoi în farfurie, tăiate în bucăţi mai mari.

Pasul 6. Am mixat ciupercile cu ceapă şi castane cu blenderul vertical până au devenit un piure gros, pe care l-am desfăcut treptat, amestecând cu cantităţi mici de supă, până am încorporat tot lichidul.

Pasul 7. În farfurie, am pus o cantitate de supă, câteva bucăţi de ciuperi călite, felii de castană, bucăţele de nucă prăjită şi pătrunjel tocat.

Cum a fost? Foarte interesantă, mai ales dacă sunteţi deschişi către gusturi experimentale. Foarte specială mi s-a părut consistenţa, oarecum spumoasă, generată de amestecul de ciuperci şi castane strivite cu blenderul. Eu am gustat-o caldă, dar sunt convins că nici rece nu pică prost.

Socoteli: timp – aprox. 40 de minute; bani – aprox. 4.5 RON

Ingrediente. Pentru vreo 4-6 porţii de tartă: aluat pentru tarte dulci – aprox. 250 de grame; ciocolată cu minimum 75% masă de cacao – 100 g. (o tabletă); gălbenuşurile de la trei ouă mari; smântână dulce – 100 ml; unt – 100 g; zahăr pudră – 2 linguri; feliile a trei mandarine, două pentru cremă şi una pentru decor.

Pasul 1. Aluatul. Am scos bucăţile de aluat din congelator şi le-am lăsat să se dezgheţe puţin. Când au putut fi tăiate, le-am transformat în felii destul de mici şi destul de subţiri, nu mai groase de o jumătate de centimetru. Le-am pus pe fundul şi pe pereţii vasului uns cu puţin unt (vas termorezistent, din ceramică smălţuită, dar merge şi în vas de sticlă sau în tavă metalică), le-am lăsat să se mai înmoaie, după care le-am presat cu mâna până am reuşit să le unesc între ele, să nu am niciun spaţiu între ele. L-am pus la cuptorul preîncălzit, cu pietricele de râu într-o coală de hârtie, ca să nu crească prea mult. La foc mediu, vreo 15 minute.

Pasul 2. Spuma de ciocolată. Cât s-a dezgheţat şi s-a copt aluatul, am făcut crema / spuma de ciocolată. Am topit întâi ciocolata, ruptă în bucăţi egale, ca să se topească toată în acelaşi timp. Într-un vas cu fund gros, pe focul cel mai mic, ca să nu fiarbă şi să nu se ardă. Am pus apoi untul tăiat cuburi şi am continuat să ţin cratiţa pe foc mic până s-a topit complet. Mare atenţie! Compoziţia nu trebuie să fiarbă!

Pasul 3. După ce untul şi ciocolata s-au omogenizat, am pus în cratiţă gălbenuşurile de ou şi le-am încorporat bine, pe rând, în compoziţie, amestecând cu o spatulă de lemn. După asta am pus smântâna dulce şi două linguri de zahăr pudră. Toate astea ţinând cratiţa pe foc ţi amestecând tot timpul.

Pasul 4. Am continuat să amestec pe foc mic până când crema s-a îngroşat destul de repede şi a devenit de consistenţa unei smântâni foarte groase. Trebuie să curgă mai greu din lingură. Am pus apoi feliile de mandarină tăiate în jumătăţi şi am amestecat uşor.

Pasul 5. După asta am scos aluatul din cuptor şi am turnat crema în mijlocul lui. Am nivelat, am pus deasupra feliile întregi de mandarină şi am pus tarta la cuptor vreme de aproximativ o jumătate de oră, la foc mediu, controlabil. Am reuşit să rumenesc cam tare marginile. Am lăsat tarta să se răcească, peste noapte, pe masa din bucătărie. De dimineaţă am tăiat destul de uşor din ea.

Chiar dacă parcă blatul tartei a fost ceva mai crocant decât mi-ar fi plăcut mie, crema de ciocolată cu mandarine a fost cu adevărat un “mousse” aerisit, uşor, nici prea dulce şi nici prea acru (de la sucul de mandarine). N-a ieşit perfect, abia aştept următoarea ocazie cu care voi face din nou aluat pentru tarte dulci, dar eu am fost mulţumit de această primă încercare.

Socoteli. Timp: aprox. 50 de minute, din care 30 de minute coacere. Bani: aproximativ 18 RON pentru toată compoziţia.