Rezultate din "Articole - Categoria Pranzul din caserola":
Vezi numai rezultate din această categorieSă dăm mămăligii ce-i al mămăligii! Dar să-i dăm şi graţie, valori estetice, să o aducem în contemporan, să-i împrumutăm din imaginaţia şi inventivitatea atât de preţioasă omului. Lucrurile clasice eliberate de banalitate au menirea de a ne face existenţa mai colorată şi mai plină de înţelesuri. Ne întâlnim permanent cu asemenea ocazii şi poate că ar fi bine să le dăm atenţia cuvenită printre multele tonuri de gri în care de multe ori tindem să ne închidem. Postul este un demers mult prea valoros pentru a-l transforma într-un supliciu. Mai bine nu-l mai ţinem decât să-l suportăm ca pe o pedeapsă.
De rupt cu cei buni, în jurul mesei, lângă bucate de post sau de dulce... Sau de mâncat aşa cum se află, cu gândul la vară, la vremuri bune şi golfuri cu valuri blânde şi briză jucăuşă :) Dincolo de reverii, sâmbătă am scris pe Facebook despre faptul că urma să mă apuc de treb'şoara asta. Atenţionarea bunului Cristi Roman ("Fii atent la proportia de masline/rosii uscate, fiindca sunt apoase amandoua si sa n-ai pb. cu aluatul care le inconjoara, atunci cand painea e gata, sa fie nefacut.") n-a fost degeaba, dar am suficiente motive să repet experienţa asta.
Eternul şi fascinantul piept de pui se vrea băgat în seamă chiar şi iarna, când mai toată lumea e cu gândul la bucate "consistente", adică grase şi de cursă lungă. Am dat ascultare chemării străbunilor şi am adus în pieptul de pui bucăţele bune, suculente şi parfumate, cât să nu se supere nici el că nu l-am integrat natural în peisajul cu zăpadă şi ţurţuri, nici domnul doctor că m-aş fi declarat învins în apriga luptă cu pârdalnicul râmător.
Sâmbăta trecută a venit din nou vremea unei pizza ceva mai...altfel decât am văzut în ultima vreme prin diversele meniuri ale pizzeriilor care livrează prin Bucureşti. La aproape o jumătate de an de la ultima pizza pe care am făcut-o acasă, am ales o variantă ceva mai..."înţepătoare", în care file-urile de anchois şi roşiile uscate la soare s-au împrietenit la cataramă peste blatul la care probabil că nu voi renunţa o vreme.
Sperăm ca istoricul şi tradiţionalul "pilaf" să nu se simtă jignit cu această ocazie. Probabil că risotto s-a născut chiar din teama "gospodinilor" că niciodată nu vor putea nimeri cu exactitate cantitatea de apă proporţională pentru cantitatea de orez pe care o pun la fiert, astfel încât să nu iasă nici prea tare, nici prea cremos, să rămână bobul întreg, dar să se şi fiarbă suficient. Risotto primeşte lichid pe măsură ce se fierbe, iar momentul în care se opreşte din fiert este complet la îndemâna celui care-l prepară.
Roşii uscate la soare. Zău că n-ar fi nimic senzaţional cu roşiile-astea dacă n-ar concentra în trupul lor smochinit toată savoarea grădinilor bătute de arşiţa verii şi multe ecouri mediteraneene. Roşiile uscate la soare au darul de a aduce într-o alcătuire gustoasă un amestec de acreală nobilă, dulceaţă cumpătată şi prospeţime matură. Indiferent de anotimp. În cele ce urmează, într-un sos foarte uşor şi rapid, pentru rigatoni sau orice alte paste cilindrice, în care sosul intră şi uită să mai iasă.
Fi'n'ca nu e nici una, nici alta, dar seamana cu amindoua. Si de ce n-ar fi o combinata "out of the box" buna si pentru altii? Toata situatia a pornit de la o gaina fiarta in doua reprize, simbata seara si duminica dimineata, care spre miezul celei de-a doua zi a facut, pe bune, un mare bors. Si asta fara piept, care zace impunator ca o statuie in congelator. Am lasat ceva carne si in ciorba, dar mare parte m-a insotit in experimentul aproape la fel de simplu ca "Jó napot".
Ehei, dragi confrati mincai si gourmeti, chiar si cu o mina beteaga (din fericire stinga), azi am reusit sa ascund in cuptor o treaba destul de primitiva si repezita, dar de o savuroasa si poetica mireasma, caci despre gust e cam devreme sa vorbim. Asta e un fel de "live cooking blogging", cum ar zice recentii savanti, intrucit rezultatul inca nu este definitiv. Deocamdata inceputul:
Rezultate din "Articole - Categoria Paste":
Vezi numai rezultate din această categorieRoşii uscate la soare. Zău că n-ar fi nimic senzaţional cu roşiile-astea dacă n-ar concentra în trupul lor smochinit toată savoarea grădinilor bătute de arşiţa verii şi multe ecouri mediteraneene. Roşiile uscate la soare au darul de a aduce într-o alcătuire gustoasă un amestec de acreală nobilă, dulceaţă cumpătată şi prospeţime matură. Indiferent de anotimp. În cele ce urmează, într-un sos foarte uşor şi rapid, pentru rigatoni sau orice alte paste cilindrice, în care sosul intră şi uită să mai iasă.
Să dăm mămăligii ce-i al mămăligii! Dar să-i dăm şi graţie, valori estetice, să o aducem în contemporan, să-i împrumutăm din imaginaţia şi inventivitatea atât de preţioasă omului. Lucrurile clasice eliberate de banalitate au menirea de a ne face existenţa mai colorată şi mai plină de înţelesuri. Ne întâlnim permanent cu asemenea ocazii şi poate că ar fi bine să le dăm atenţia cuvenită printre multele tonuri de gri în care de multe ori tindem să ne închidem. Postul este un demers mult prea valoros pentru a-l transforma într-un supliciu. Mai bine nu-l mai ţinem decât să-l suportăm ca pe o pedeapsă.
O premieră şi pentru mine: noaptea trecută am curăţat trei homari de aproximativ un kilogram fiecare. Aşa că am făcut şi un filmuleţ care, deşi se termină brusc, sper să vă fie de... Citeşte continuarea »
SALATĂ "FINOCELLA" (CU FENICUL ŞI MOZZARELLA)