Relaţia mea romanţată cu bucătăria grecească şi-a mai făcut simţită prezenţa până acum în paginile  „Prânzului...”. De la prima vacanţă perecută pe Evia, în Agios Georgios, departe de „binefacerile” oricărei interferenţe de tip turistic, departe de autocare cu gălăgioşi ori de cuceritor de searbădul concept „all inclusive”, am descoperit bucătăria grecească în taverne de familie. Adică acolo unde se plăsmuieşte adevărata bucătărie a lumii. Pastitsio, povestea de aici, e o istorioară aparent banală, ce aduce mult cu ticluirile italieneşti. V-o arăt mai mult din acelaşi drag de fiversitate decât ca pe vreo reţetă reprezentativă.

Relaţia mea romanţată cu bucătăria grecească şi-a mai făcut simţită prezenţa până acum în paginile  „Prânzului...”. De la prima vacanţă perecută pe Evia, în Agios Georgios, departe de „binefacerile” oricărei interferenţe de tip turistic, departe de autocare cu gălăgioşi ori de cuceritor de searbădul concept „all inclusive”, am descoperit bucătăria grecească în taverne de familie. Adică acolo unde se plăsmuieşte adevărata bucătărie a lumii. Pastitsio, povestea de aici, e o istorioară aparent banală, ce aduce mult cu ticluirile italieneşti. V-o arăt mai mult din acelaşi drag de fiversitate decât ca pe vreo reţetă reprezentativă.

Relaţia mea romanţată cu bucătăria grecească şi-a mai făcut simţită prezenţa până acum în paginile  „Prânzului...”. De la prima vacanţă perecută pe Evia, în Agios Georgios, departe de „binefacerile” oricărei interferenţe de tip turistic, departe de autocare cu gălăgioşi ori de cuceritor de searbădul concept „all inclusive”, am descoperit bucătăria grecească în taverne de familie. Adică acolo unde se plăsmuieşte adevărata bucătărie a lumii. Pastitsio, povestea de aici, e o istorioară aparent banală, ce aduce mult cu ticluirile italieneşti. V-o arăt mai mult din acelaşi drag de fiversitate decât ca pe vreo reţetă reprezentativă.