Până acum am pregătit destul de rar linte, deşi nici nu e greu de făcut şi nici nu pot spune că nu-mi place. Lintea e soră bună cu restul legumelor care cer înmuiere înainte de a fi preparate (fasole uscată, năut) şi pare mai aproape de legumele proaspete de îndată ce revine "la viaţă" după o noapte în care a stat în apă la temperatura camerei. În plus, are culori variate, dându-ţi posibilitatea să alegi din magazin sau de pe la piaţă exact soiul care ţi se pare mai potrivit pentru ceea ce urmează să pregăteşti. Cred că până acum am văzut şi am pregătit linte maronie, portocalie, şi neagră. De data asta am folosit linte verde pentru că am făcut o salată foarte simplă şi mai mult decât gustoasă.

Insist asupra unei mai vechi teorii pe care o şi exemplific practic de fiecare dată, încercând să le demonstrez acelora care încă mai cred că pieptul de pui la grătar e sec şi insipid că lucrurile nu stau chiar aşa, ba dimpotrivă. Fript cu pricepere, pieptul de pui poate rămâne suficient de zemos. Combinat cu amestecul potrivit de legume şi stropit cu un dressing foarte simplu, ajutat de câteva mici tertipuri menite să ne facă eventualele diete mai gustoase, putem vorbi şi despre o farfurie aromată. În definitiv, probabil că principalul motiv pentru care abandonăm diverse diete este chiar lipsa gustului, faptul că medicina nu prea ţine cont de arome.

Aş fi renunţat bucuros la toate imaginile "agăţate" acestei propuneri dacă aş fi putut să vă transmit măcar o părere din aroma sosului cu care am îmbrăcat totul. Altfel, nimic extraordinar, dar vorbim despre nişte biluţe din carne doar de vită, mai degrabă puţin rumenite decât prăjite, apoi plimbate prin "marele sos". Haideţi să vedem împreună nişte chifteluţe care sigur o vor face pe "Tanti Mioara" să strâmbe din nas :) Şi mie asta-mi place tare!

Fenicul. Finochio. Fennel. Fenouil. Unii ar spune că seamănă cu o ceapă, dar nu-i. Alţii vor spune că are gust de medicament şi nu sunt foarte departe de adevăr. Cei mai mulţi probabil că vor spune că în România e mai rar folosit. Şi asta e adevărat. Îmi place aroma de fenicul proaspăt în garniturile pentru friptură, gustul lui oarecum neaşteptat pentru fructul bulbos, stratificat, alb-verzui. Sunt convins că pentru mulţi nu e o noutate, dar şi că unii, destui, l-au tratat până acum cu respectul cuvenit lucrurilor pe care nu le cunosc. Acum l-am folosit într-o salată care, pe undeva îi este dedicată.

"Nu ştiu alţii cum sunt", dar eu de îndată ce mă apuc serios de sport, aproape că nu mai concep masă de prânz de la care să lipsească un grătar bine făcut, alături de o salată cât mai crudă, cât mai crocantă şi cât mai gustoasă. Sunt pe cale să definesc un concept care la români s-ar putea numi "frica de vacă". Ceea ce pentru alţii este o bucurie zilnică, la noi devine "tare, fad, lipsit de gust, imposibil de mâncat". Ne-a îndepărtat de carnea de vacă o tradiţie tristă, a gospodinelor care s-au apucat de pregătit aşa ceva fără puţină documentare în prealabil. Şi acum serios: sursele corecte de informare le-au lipsit în cele mai multe cazuri, aşa că s-au raportat de prea multe ori la experienţele altora.

Insist asupra unei mai vechi teorii pe care o şi exemplific practic de fiecare dată, încercând să le demonstrez acelora care încă mai cred că pieptul de pui la grătar e sec şi insipid că lucrurile nu stau chiar aşa, ba dimpotrivă. Fript cu pricepere, pieptul de pui poate rămâne suficient de zemos. Combinat cu amestecul potrivit de legume şi stropit cu un dressing foarte simplu, ajutat de câteva mici tertipuri menite să ne facă eventualele diete mai gustoase, putem vorbi şi despre o farfurie aromată. În definitiv, probabil că principalul motiv pentru care abandonăm diverse diete este chiar lipsa gustului, faptul că medicina nu prea ţine cont de arome.

Aş fi renunţat bucuros la toate imaginile "agăţate" acestei propuneri dacă aş fi putut să vă transmit măcar o părere din aroma sosului cu care am îmbrăcat totul. Altfel, nimic extraordinar, dar vorbim despre nişte biluţe din carne doar de vită, mai degrabă puţin rumenite decât prăjite, apoi plimbate prin "marele sos". Haideţi să vedem împreună nişte chifteluţe care sigur o vor face pe "Tanti Mioara" să strâmbe din nas :) Şi mie asta-mi place tare!

"Nu ştiu alţii cum sunt", dar eu de îndată ce mă apuc serios de sport, aproape că nu mai concep masă de prânz de la care să lipsească un grătar bine făcut, alături de o salată cât mai crudă, cât mai crocantă şi cât mai gustoasă. Sunt pe cale să definesc un concept care la români s-ar putea numi "frica de vacă". Ceea ce pentru alţii este o bucurie zilnică, la noi devine "tare, fad, lipsit de gust, imposibil de mâncat". Ne-a îndepărtat de carnea de vacă o tradiţie tristă, a gospodinelor care s-au apucat de pregătit aşa ceva fără puţină documentare în prealabil. Şi acum serios: sursele corecte de informare le-au lipsit în cele mai multe cazuri, aşa că s-au raportat de prea multe ori la experienţele altora.