Ei bine, iată-ne ajunşi la ultimul capitol al istorioarei noastre de o săptămână, avându-l ca protagonist pe Puiul Antistres de la Agricola Bacău, cel mai relaxat şi mai dibaci pui din câţi am întâlnit eu până acum. Ne apucăm repede-repede să povestim despre Talpă Iute, dar nu înainte de a afla cine a câştigat etapa de ieri. Tobe? Trompete? Emoţii? Palme transpirate? Enzăuinăriiiiiiiiiz......Alina Pereteanu! Foarte simpatică şi complicată povestea ta, Alina! Felicitări! Azi am făcut un pui picant, ca să nu-i neglijăm nici pe aceia cu poftă mai mare pentru foc şi pară. Şi să nu uit tema concursului de azi: un comentariu care să conţină cea mai gogonată minciună pe care aşi spus-o vreodată. Succes!

Tare-mi place tonul. De fapt, mă distrează peştii care, în general, nu excelează prin arome naturale, dar care câştigă prin textură şi se lasă ademeniţi pe cărările gustului cu aromele care-mi trec mie prin imaginaţia gustativă. O bucată de peşte de felul ăsta e ca un burete care, pus în contact cu diverse alte ingrediente, absoarbe şi potenţează gusturile combinate în jurul lui. De cele mai multe ori, o porţie bună de file de ton în ulei sau în apă (mult mai bun şi mai sănătos) ajunge salată. Pentru că e uşor de făcut şi pentru că e sănătoasă. Foarte rar am văzut tonul în alcătuiri calde şi probabil că tocmai de-asta îi verific din când în când potenţialul în această direcţie.

Până acum am pregătit destul de rar linte, deşi nici nu e greu de făcut şi nici nu pot spune că nu-mi place. Lintea e soră bună cu restul legumelor care cer înmuiere înainte de a fi preparate (fasole uscată, năut) şi pare mai aproape de legumele proaspete de îndată ce revine "la viaţă" după o noapte în care a stat în apă la temperatura camerei. În plus, are culori variate, dându-ţi posibilitatea să alegi din magazin sau de pe la piaţă exact soiul care ţi se pare mai potrivit pentru ceea ce urmează să pregăteşti. Cred că până acum am văzut şi am pregătit linte maronie, portocalie, şi neagră. De data asta am folosit linte verde pentru că am făcut o salată foarte simplă şi mai mult decât gustoasă.

Insist asupra unei mai vechi teorii pe care o şi exemplific practic de fiecare dată, încercând să le demonstrez acelora care încă mai cred că pieptul de pui la grătar e sec şi insipid că lucrurile nu stau chiar aşa, ba dimpotrivă. Fript cu pricepere, pieptul de pui poate rămâne suficient de zemos. Combinat cu amestecul potrivit de legume şi stropit cu un dressing foarte simplu, ajutat de câteva mici tertipuri menite să ne facă eventualele diete mai gustoase, putem vorbi şi despre o farfurie aromată. În definitiv, probabil că principalul motiv pentru care abandonăm diverse diete este chiar lipsa gustului, faptul că medicina nu prea ţine cont de arome.

Aş fi renunţat bucuros la toate imaginile "agăţate" acestei propuneri dacă aş fi putut să vă transmit măcar o părere din aroma sosului cu care am îmbrăcat totul. Altfel, nimic extraordinar, dar vorbim despre nişte biluţe din carne doar de vită, mai degrabă puţin rumenite decât prăjite, apoi plimbate prin "marele sos". Haideţi să vedem împreună nişte chifteluţe care sigur o vor face pe "Tanti Mioara" să strâmbe din nas :) Şi mie asta-mi place tare!

Fenicul. Finochio. Fennel. Fenouil. Unii ar spune că seamănă cu o ceapă, dar nu-i. Alţii vor spune că are gust de medicament şi nu sunt foarte departe de adevăr. Cei mai mulţi probabil că vor spune că în România e mai rar folosit. Şi asta e adevărat. Îmi place aroma de fenicul proaspăt în garniturile pentru friptură, gustul lui oarecum neaşteptat pentru fructul bulbos, stratificat, alb-verzui. Sunt convins că pentru mulţi nu e o noutate, dar şi că unii, destui, l-au tratat până acum cu respectul cuvenit lucrurilor pe care nu le cunosc. Acum l-am folosit într-o salată care, pe undeva îi este dedicată.

"Nu ştiu alţii cum sunt", dar eu de îndată ce mă apuc serios de sport, aproape că nu mai concep masă de prânz de la care să lipsească un grătar bine făcut, alături de o salată cât mai crudă, cât mai crocantă şi cât mai gustoasă. Sunt pe cale să definesc un concept care la români s-ar putea numi "frica de vacă". Ceea ce pentru alţii este o bucurie zilnică, la noi devine "tare, fad, lipsit de gust, imposibil de mâncat". Ne-a îndepărtat de carnea de vacă o tradiţie tristă, a gospodinelor care s-au apucat de pregătit aşa ceva fără puţină documentare în prealabil. Şi acum serios: sursele corecte de informare le-au lipsit în cele mai multe cazuri, aşa că s-au raportat de prea multe ori la experienţele altora.

Ei bine, iată-ne ajunşi la ultimul capitol al istorioarei noastre de o săptămână, avându-l ca protagonist pe Puiul Antistres de la Agricola Bacău, cel mai relaxat şi mai dibaci pui din câţi am întâlnit eu până acum. Ne apucăm repede-repede să povestim despre Talpă Iute, dar nu înainte de a afla cine a câştigat etapa de ieri. Tobe? Trompete? Emoţii? Palme transpirate? Enzăuinăriiiiiiiiiz......Alina Pereteanu! Foarte simpatică şi complicată povestea ta, Alina! Felicitări! Azi am făcut un pui picant, ca să nu-i neglijăm nici pe aceia cu poftă mai mare pentru foc şi pară. Şi să nu uit tema concursului de azi: un comentariu care să conţină cea mai gogonată minciună pe care aşi spus-o vreodată. Succes!