Pranzul din caserola » restaurante

NORDSEE PIAŢA VICTORIEI

copolovici — Tue, 05 Jan 2010 06:58:09 +0000

Am privit circumspect, acum vreo două luni, procesul de amenajare al fast-food-ului Nordsee din Piaţa Victoriei. Ştiam că, indiferent de cât de mult ar fi scăzut preţurile de închiriere din cauza crizei, ditamai spaţiul de la parterul America House nu avea cum să coboare la un nivel neglijabil. Mă gândeam, în acelaşi timp, că plasarea unei noi variante “de prânz” într-o zonă guvernată de City Grill şi aflată la discreţia tuturor companiilor de livrări la birou nu era chiar o mişcare deosebit de inteligentă. Speram, însă, în renumele din străinătate al brandului Nordsee, în dorinţa de a se alimenta sănătos şi variat a birocraţilor din zonă, în oportunitatea noutăţii pe care ar fi putut s-o aducă în zonă acest newcomer.

În primele zile după deschidere, Nordsee a reuşit să-şi pună în cap o mare parte din “locatarii” America House. Fie din cauza defectelor clădirii, fie din cauza unor burlane de evacuare ale hotelor Nordsee prost montate, în America House a mirosit puternic a peşte prin toate birourile. Dar nu a orice peşte, chiar dacă fie şi cel mai apetisant miros de mâncare devine foarte repede supărător atunci când te caută pe unde nu ai chef de el şi mai ales acolo unde lucrezi şi petreci minimum opt ore ale zilei. În birourile din clădire mirosea a peşte prăjit, a ulei încins, în care se prăjeşte peşte. Nu miroase-a bine, nu-i aşa?

Apoi au apărut propunerile de meniu şi preţurile aferente. În majoritate, Nordsee îşi prepară meniurile tip fast food cu produse congelate. Crochete, baghete, file-uri, legume, majoritatea preparate direct congelate, prin metoda atât de blamată de medici şi de principiile unei alimentaţii corecte. Asta în ciuda fructelor de mare şi bucăţilor de peşte proaspăt, expuse cu graţie, în covor de gheaţă, ca în cea mai veritabilă piaţă “udă” din România sau de-aiurea.

Chiar şi panourile POSM cu care Nordsee îşi imaginează că-şi poate ademeni clienţii sfidează condiţiile de piaţă ale zonei, insistând cu preţuri astronomice şi imagini deloc ademenitoare. De exemplu, în ultimele trei-patru săptămâni, în faţa intrării tronează un mic panou cu, probabil, “vedeta” meniului: somon “proaspăt” (vreo trei sau patru “degeţele”, legume de culori prea vii pentru a nu fi congelate, paste fierte şi un sos albicios tulbure. Îmi scapă numele din meniu al propunerii Nordsee, dar preţul pentru această poză este de fix 42 de lei. O încântare, ce mai…

Eu însumi am intrat într-o seară în fast-food-ul despre care vă povestesc şi am cumpărat, de curiozitate, unul dintre cele mai ieftine produse din meniu: cutie de creveţi, la “numai” 18 RON. Ce am primit la banii ăştia? Fix 12 creveţi cu dimensiunea maximă de doi centimetri şi jumătate, tăvăliţi într-un pesmet dur, fioros, prăjiţi în baie de ulei. Erau aproape casanţi, iar ceea ce fusese carnea de crevete devenise un fel de chewing-gum cu gust puternic de ulei. Aş fi putut să înmoi aceste minunate perle de colesterol într-un apetisant sos de maioneză, dar l-am refuzat cu un zâmbet. Nu eram demn de aşa o trataţie. În rest, la Nordsee poţi mânca mult peşte prăjit, mult peşte congelat, diverse garnituri mai mult sau mai puţin uleioase, toate la nişte scoruri ce pot reprezenta un challenge chiar şi pentru prosperii executivi de pe la BRD, Cosmote, Ţuca şi Asociaţii şi toţi ceilalţi locatari ai clădirilor din zonă.

Din punctul meu de vedere, Nordsee deturnează cinic sensul peştelui şi al fructelor de mare. Asta în mijlocul unei naţii care consideră oricum că peştele e “fudulie”, că merită mâncat doar pentru că zic unii că ar fi sănătos, că oricum nu ţine de foame şi că nu ar putea vreodată să înlocuiască porcul sau ciorba de burtă. Nordsee sfidează sau pur şi simplu ignoră orice lege şi orice logică de marketing privind situaţia concurenţială în spaţiul în care tocmai s-a instalat, pare un fel de extraterestru picat din întâmplare printre oameni şi, probabil, îşi va lua zborul la fel de contrariat că nu i-a mers în punctul de lucru din Piaţa Victoriei. Asta după ce, guri cam năclăite de invidie (sic!) boscorodesc despre oameni cărora li s-a cam aplecat şi în locaţia Nordsee din Băneasa Shopping Mall.

Ce-aş mai putea spune? Că sigur peştele nu poate fi produs de fast food. Că până şi în restaurantele “marine” consacrate din Bucureşti (Lotca, Mama Leone, Mesogios etc.) e mare loterie în ceea ce priveşte prospeţimea mărfii sau iscusinţa bucătarilor. Că încă aştept acel restaurant cu specific marin în care să intru oricând cu plăcere şi fără urmă de teamă. Că, probabil, Nordsee va dispărea din Piaţa Victoriei în cursul acestui an, întărind convingerea unora că acel spaţiu e “cu ghinion” pentru orice business care încearcă să se înfiripe acolo.

TRATTORIA PARADISUL VERDE

copolovici — Thu, 26 Nov 2009 06:21:07 +0000

Nu am mai scris de multă vreme în secţiunea dedicată recenziilor de restaurante pentru că am fost destul de ocupat cu propriile experienţe culinare şi nici n-am prea ieşit în locuri neumblate în ultimele luni. Mă bucur să revin cu un articol aproape laudativ. Poate că pauza se datoreşte şi faptului că nu prea mai găsisem locuri care să-mi placă, în care să mă simt mai mult bine decât rău şi în care să nu mă umplu rapid de spume, draci şi alte lighioane din aceeaşi categorie.

În Paradisul Verde, celebrul cartier rezidenţial din Corbeanca, există vreo două restaurante mai populate de localnici: The Brick, aflat chiar după intrare, pe stânga, şi Trattoria Paradisul Verde, pe o alee laterală tot la stânga, aproape de terenurile de tenis şi practic în aceeaşi clădire cu o sală de fitness. Ăsta ar putea fi considerat drept un inconvenient dacă luăm în calcul că, poate, unora nu le place să vadă (e drept, printre fâşiile sablate de pe uşa despărţitoare) oameni transpirând la sală în timp ce ei iau cina.

Aseară, pe la opt, în Trattoria era o singură masă ocupată. În fundul sălii, pe peretele opus barului, Alessandra Stoicescu, supradimensionată, turuia diverse chestii cotidiene de pe un ecran gigantic. Cu sonor. Nici asta nu mi-a plăcut prea mult. Dar pentru că intervenţia umană e de natură să salveze uşor aparenţele, am constatat cu mare bucurie că fetele de la Paradisul Verde sunt atipice pentru genul “ospătăriţă din Bucureşti”. Zâmbitoare fără să se forţeze, serviabile şi destul de atente. Răbdătoare cu nişte clienţi destul de nehotărâţi şi cam pretenţioşi, cum eram noi, grupul de cinci adulţi şi jumătate.

La felul I am luat bruschetta din mămăligă friptă pe grătar, cu “funghi porcini”. Îi pun între ghilimele pentru că sincer nu i-am recunoscut în stratul de ciuperci tocate foarte mărunt, despre care fusesem asigurat că sunt naturale, că nu sunt din conservă şi că sunt mânătărci pe bune. Zău că încă mai am dubii în legătură cu toate cele trei asigurări.

Restul lumii a preferat pastele. De mai multe feluri. De mai multe feluri a fost şi calitatea lor, mai ales în ceea ce priveşte accepţiunea conceptului de “al dente”. În timp ce tagliarini (cu un sos fabulos de mascarpone şi gust cuminte şi catifelat, de mâncare făcută acasă) au fost puţin trecuţi din fiert, toate celelalte şi mai ales tortelloni erau la graniţa dinspre “nefierţi”. Ştiu foarte bine care e consistenţa corectă a unor paste şi nu exagerez cu nimic când spun că astea se făceau frimituri când am muşcat din ele. În familie fiind, am cam încercat toţi din farfuria fiecăruia. Şi nu, n-a fost bine deloc.

Situaţia s-a schimbat radical în cazul celui de-al doilea fel. Muşchiul de vită cu sos de muştar şi cel “al pepe verde” au fost de-a dreptul încântătoare. Îmi pare rău că nu am imagini cu ele, aseară nu am avut aparatul foto cu mine. E suficient să vă spun, însă, că muşchiul de vită gros de vreo trei degete, “medium rare to well done” a fost exact cum l-am cerut. Sosurile – ambele pornite din bază de măduvă de vacă. Cel de muştar – îngroşat cu smântână, iar cel de piper “ascuţit” probabil cu un strop de coniac.

Peşte şi fructe de mare înţeleg că fac doar în weekend, dar acum câteva luni am mâncat la ei un file de ton gigantic foarte bun şi fructe de mare în sos picant excelent preparate. Aseară am luat şi două tipuri de vin, ambele roşii seci. La felul I am ales un Chianti de Banfi din 2007 cam lipsit de personalitate, cam “neterminat”, destul de acru-amărui. Pentru muşchiul de vită am găsit în meniu un “Prince Matei” din 2006, o bucurie de vin cu aromă de fructe uscate, de prune cărnoase, puţin prinse de brumă, cu un gust şi o corpolenţă echilibrată.

Exceptând problema cu pastele, experienţa de la Trattoria Paradisul Verde a fost una plăcută, în care atitudinea personalului şi calitatea felului principal au contat foarte mult. Preţuri peste medie, de înţeles dacă luăm în calcul că publicul din Paradisul Verde este format, în general, din oameni cu dare de mână. Aperitivele şi pastele sunt la un preţ mediu de 15 RON / porţie, în timp ce felurile principale rămân în zona lui 25-30 RON. E un loc perfect pentru mese cu lume multă, evenimente de familie şi pentru comunităţi destul de omogene, exact ca aceea din Paradis.

Am solicitat câteva imagini reprezentative ale localului chiar din partea echipei de acolo, dar până la încheierea articolului nu mi-au parvenit. Din păcate, imaginea de mai sus este singura care “promovează” Trattoria Paradisul Verde în .ro. De îndată ce voi primi imagini de calitate mai bună, le voi înlocui.

VĂ AŞTEPT LA “PETIT”!

copolovici — Mon, 12 Oct 2009 05:40:12 +0000

Pentru că, uneori, planetele se aliniază mai repede decât ne aşteptăm, iată că s-a ivit deja prima ocazie pentru a vă putea invita pe cât mai mulţi dintre voi să gustaţi din ceea ce “Prânzul din caserolă” vă tot povesteşte de ceva vreme. După serile cu supă caritabilă, săptămâna aceasta va fi pentru prima oară când voi avea, în sfârşit, ocazia să vă servesc la modul serios cu câteva dintre preparatele de pe site.

Cum vine asta? Simplu: un proprietar de restaurant din Bucureşti ne-a citit, i-a plăcut ce a văzut, ne-a invitat la o discuţie şi concluziile au fost cele pe care mă grăbesc să vi le spun:

Când? Joi, 15 octombrie 2009, de pe la ora 19.00

Unde? Restaurant “Petit”, pe Strada Olteni Nr. 3, deasupra clubului “Barfly”. (vezi harta)

Ce? Trei dintre bucatele de pe site:

# Felul I. Bavette cu sos de usturoi şi Pesto.

# Felul al II-lea. Pulpe de pui în sos vânătoresc.

# Desert. Cheesecake “the UHMMM!”

Cum? Meniu fix. Îţi voi servi împreună cu echipa din restaurant câte o porţie din fiecare fel, în ordinea de mai sus.

Cât? Preţ fix pentru mâncare: 40 RON.

De băut? Ce doreşte fiecare, se plăteşte separat de preţul pentru mâncare.

Altfel spus? M-aş bucura să putem fi împreună la prima mea experienţă gastronomică “publică”, într-un restaurant în toată regula, cu prieteni mulţi şi pofticioşi, suficient de curajoşi să vină să guste din ceea ce până acum doar au privit. Ultima dată am petrecut cu câţiva dintre voi o seară minunată în jurul paharelor cu supă-cremă de ciuperci, deci nu văd niciun impediment pentru a nu repeta povestea joi seară, cu bucate mult mai…competente.

Pentru că locurile sunt limitate, este neapărat nevoie să faceţi rezervare pentru joi seara. Şi pentru că nu ne vom vedea la Ritz, vă anunţ de pe-acum că spaţiul vă va ajuta să vă faceţi prieteni noi în jurul farfuriilor cu bunătăţi Pentru că joi restaurantul va fi rezervat doar invitaţilor de pe “Prânzul…”, vă rog să vă anunţaţi mai jos, cu un comentariu la acest articol, numărul de persoane cu care doriţi să veniţi.

Abia aştept să ne vedem. Dacă mai apar amănunte noi, voi reveni cu un edit. Pentru orice alt detaliu, nu ezitaţi să-mi lăsaţi un comment sau să-mi trimiteţi un mail. Aşa că verificaţi acest articol cât mai des, până în ziua “Z”

Vă aştept!

JOSEPH HADAD, GHIDUL SĂRBĂTORILOR DE LA “CASA VERNESCU”

copolovici — Thu, 08 Oct 2009 06:51:32 +0000

Începând de ieri, Casa Vernescu sărbătoreşte timp de o săptămână cei paisprezece ani de existenţă, evenimente de înaltă ţinută, gastronomie “haut cuisine” şi pasiuni nocturne mai mult sau mai puţin ortodoxe. Cu ocazia anunţării programului special din zilele următoare, dar şi cu aceea a lansării noului site, Casa Vernescu a adunat mai mulţi jurnalişti şi “vizitatori” ai gastronomiei la un scurt eveniment de prezentare.

Scurta întâlnire cu Joseph Hadad, Executive Chef la Restaurantului Casa Vernescu şi amfitrionul evenimentului, a fost o reală încântare. Alături de ceilalţi invitaţi, am avut ocazia să intru în deja legandara bucătărie şi să aflu câteva amănunte mai mult decât interesante. În bucătăria de la Restaurantul Casa Vernescu lucrează aproape 40 de oameni, pe diverse ranguri şi specialităţi, de la bucătari principali la stewarzii de la vase.

Bancul de servire, zona în care ajung ultima oară farfuriile înainte de a pleca spre mese, pe braţele ospătarilor, este din marmură încălzită. Hadad are un “acvariu” pe holul dintre bucătării şi o oglină mare, rotundă, orientată astfel încât să poată vedea oricând cum arată farfuriile ce ies din bucătărie. Chef ne-a arătat şi cutia lui cu şofran, pe care o ţine bine păstrată în seiful din birou.

Am deja două reţete pe care Joseph Hadad le-a destăinuit în urmă cu mai multă vreme, într-o carte de specialitate şi probabil mă voi aventura la una dintre ele într-una din zilele următoare. Vestea şi mai bună ar fi că, mulţumită Alinei Constantinescu, Marketing Specialist Casino Palace, am avut ocazia să-i cer lui Joseph Hadad să mă primească pentru un interviu în exclusivitate pentru Pranzuldincaserola.ro imediat după încheierea perioadei aniversare. A fost de acord, aşa că încep deja să-mi strunesc emoţiile.

DESPRE TRATTORIA “LA NAVE”

copolovici — Sat, 30 May 2009 17:37:43 +0000

Cu adresa în Str. Doctor Istrati Constantin nr.2. O văzusem de câteva ori, înainte sau după scurte vagabondaje prin Parcul Carol, chestia aia cu alei crăpate şi paragină pronunţată pe la toate încheieturile. N-am de să să vă spun mare lucru despre “La Nave” pentru că eu am înţeles trattoria asta ca pe unul dintre acele locuri oneste, în banca lor, care-ţi dau de mâncare pentru exact banii pe care-i cer. Diferenţa ar fi că “La Nave” se mănâncă bine. Adică bucate făcute cu sinceritate, fără mari pretenţii, fără fiţe italieneşti exagerate.

Nu te-ai aştepta la prea mult de la o cârciumă cu terasă, în buza unui cartier deloc rezidenţial, la intrarea într-un parc umplut de oameni obişnuiţi, în drumul curbat al tranvaiului clopoţitor şi al unei intersecţii destul de circulate. “La Nave” e un loc îngrijit, în care dacă ospătăriţele nu par împovărate de experienţă, măcar izbutesc să nu te enerveze. Lucru din ce în ce mai rar prin cârciumile bucureştene. Aşa că n-am avut decât să ne vedem liniştiţi de măncare şi de sporovăială. Bruschetta cu ierburi şi roşii, cu brânză sau cu somon, dovlecei pane, cotlete de berbecuţ făcute cu simpatie pentru iubitorii de behăitoare, lasagna, piept de pui cu sos de roşii proaspete, tort cranţ cu îblat de îngheţată sau clătite siciliene – toate ireproşabile. Puţin peste 200 RON, în patru oameni, cu răcoritoare şi cafele. Da, da! Mai venim. Şi poze mai jos, ca să nu ne credeţi doar pe cuvânt.

IL CACALCIO ATHENEU. SAU IL PIPILCIO.

copolovici — Sat, 07 Mar 2009 21:12:02 +0000

Uite că, luat pe sus de o grămadă de trebi şi, mai ales, cu mintea înfierbîntată mai mereu de focuri culinare, nu mai scosesem de multicel şareta pe la vreo cîrciumă din oraş. Am făcut-o astăzi, din raţiuni de frate şi cumnată, la Trattoria “Il Calcio” Atheneu, cu adresa în Strada Franklin Nr. 3. Aţi ghicit, verigă a celebrului lanţ de ursării futbolistice cu miros de jambiere. Uitasem. Uitasem de peştii italieni şi de cohorta de curve de-acum cîţiva ani, de la Herăstrău. Uitasem şi de “arrabiata” duhnind a usturoi, un sfert de porţie la preţ de două porţii întregi, din aceeaşi speluncă. Uitasem, aşa că iar m-am fript.

Mîncare. Am luat “minestrone”. Ştiţi voi, nebunia aia de legume în puzderie, care intră în oală în ordinea inversă a consistenţei, care la final e un fel de grădină plutitoare, cu cîteva paste aruncate în joacă, printre savorile proaspete. Am primit o veritabilă ciorbică de legume din conservă, fierte peste măsură şi potroacă de sărată. La preţ boieresc, adică 11 RON.

Apoi penne siciliene. În meniu e scrijelit ritos că, dacă vrei ca pastele să fie “aldente” (ortografia originală), trebuie să anunţi ospătarul. Mai mult de dragul experimentului, n-am anunţat nimic. Au fost “aldente” bine, aproape al dente de rodente. Dar hai, că pastele sînt paste. Sosul, însă… Şunca italiană din explicaţiile meniului s-a dovedit a fi un straşnic kaiser gros, cu şorici cu tot, afumat ciobăneşte. Vreo trei-patru bucăţele de-astea, două bucăţele de piept de pui, şampinioane cenuşii, mici şi răsturnate din aceleaşi practice conserve. Toate astea în tradiţionalul sos “roze” de roşii, trecut din fiert şi îngreunat cu o tonă de usturoi, cu iz de rîntaş bătrînesc. Plus kilul de mozzarella de deasupra, cît să pară mizeria mai italienească şi să-şi justifice, eventual, preţul. 24 RON. Nici urmă de busuioc, de fapt nici urmă de vreo iarbă, fie ea şi uscată, din plic.

Serviciul. Nurliul care ne-a servit mi-a făcut impresia genului de ospătar care-şi ascunde cu greu durerea din cur sub masca băiatului de treabă. Poate că s-a concentrat cam mult la asta, avînd în vedere că a uitat complet de porţia de focaccia de la salată. Asta la prima mînă. Întrucît, mai apoi, a uitat că acceptase cu naturaleţe să schimbe spaghetele “mare e monti” cu penne de aceeaşi naţie. Desigur, la masă a venit cu spaghete. Mai punem la socoteală că ne-a suspendat de vreo trei ori scrumiera şi a uitat să mai aducă alta şi închidem capitolul.

Bonus. Beau apă multă. Deci exist. Deci mă duc la budă, unde băiatul de la “primire” tocmai încerca să-şi scoată nişte pete de pe blugii prespălaţi, cu scrisuri. Cîrciumă cu pretenţii, măslin de plastic la toaletă, băiat în blugi la intrare. Cînd mi-era pisoarul mai drag, în budă năvăleşte o tanti arămie, cu batic pe cap, să-l ajute pe-ăla să-şi scoată sosul de pe iminei. Dă-i, răsuceşte-te, bagă semiprofil, stropeşte. Doar să nu-i arăt femeii, Domanneiartămă, vreo aroganţă.

Măcar de data asta sper să nu uit că şi Il Cacalcio intră în categoria “never again”.

PS: E vreun trend mai pe val zilele-astea să stai cu blututu’ înfipt în cerumen cînd mergi sîmbătă seara, la restaurant? Că io n-apucai d’astea pînă în seara ce tocmai se săvîrşeşte.

UN AN DE VIOLETA’S VINTAGE KITCHEN

copolovici — Sun, 22 Feb 2009 08:16:12 +0000

Ieri după-amiază, chiar la ei în prăvălie, pe Batişte 23, colţ cu J.L. Calderon. Sînt sigur că obişnuiţii localului formează o mare familie unită de aceleaşi interese şi gusturi, dar eu am înţeles prea puţin din toată treaba asta. Dacă tot era o ocazie gastronomică, am încercat un fel de zacuscă fast forward, făcută din vinete, ardei, ceapă tăiată gros şi felii de şampinioane. Călduţă, făcută atunci, cu ceapa aproape natur. O curiozitate interesantă.

Apoi am gustat ardeii cu pastă de brînză şi ceva condimente, infailibili pînă şi în bucătăria unui antitalent. Plus o clasică şi muncitorească fasole frecată, cu ceapă călită şi cîrnăciori ca pe deget. Sincer, chiflele mi-au plăcut cel mai mult în toată povestea asta, chiar dacă impulsul experimental le unsese cu un fel de “condiment pentru pizza”. Coapte frumos, făcute tot în bucătăria proprie.

Am găsit cu greu un loc să-mi atîrn paltonul, peste hainele celorlalţi oaspeţi. Am mîncat în picioare, ca la orice alt eveniment obişnuit. M-aş fi bucurat, însă, dacă n-aş fi fost permanent îmbrîncit de cei doi copii care se fugăreau în perimetru. Şi cam atît, că v-am zis, nefiind de-al casei, probabil că mi-a fost mai greu să pricep tot conceptul. Vorbe scurte, “de bufet”, cu Gianina Corondan, o fată blondă cu pieptul mare şi aparat foto mic, Dan Berte pe terasă (cool, man!) cu nişte cunoscuţi, intelectuali, popor, alegători. Deci la mulţi ani.

Later edit: mai jos, reacţia cuiva care se dă drept Violeta Dincă. Mi-e greu să cred că un om pasionat de gastronomie, deci iubitor de oameni şi bîntuit de idei constructive, poate avea o asemenea ieşire.

Note de/pentru subsol, just in case: Nu stau în Drumul Taberei, n-am dizertat mai nimic cu Gianina, am stat maximum 30 de minute, nu am fundul lăsat, ci mare. N-am hăpăit, că n-am prea avut ce. Am fost să mîncăm după ce am plecat de la “serată”. Şi fasolea frecată e “muncitorească” sau “de parastas” (astea nu sînt conotaţii negative) chiar şi cu pipote de minotaur de montă. Faceţi nota, trec să v-o achit zilele-astea.

DESPRE ALEX CEL UNGURESC DIN SINAIA

copolovici — Sun, 08 Feb 2009 21:49:07 +0000

Descoperit încă de astă-primăvară, însă nu avut la vremea aceea poze competent şi nici dispoziţiu pentru cronicat de cîrciumi. Ca să ajungeţi la el, important este să faceţi stînga din gluma aia proastă de giratoriu, venind dinspre Ploieşti ca să zic aşa. După care vă luaţi după semne, care sînt scrise cu verde pe alb. Roşu n-au. Sigur se poate ajunge prin mai multe variante, dar la cît e Sinaia de mică, ar fi imposibil să-l rataţi.

Casă mare, cu terasă cuprinsă şi pisici dolofane pe-afară. Trei niveluri, cu nefumători la primul, fumători la al doilea şi ceva mai tainic la al treilea, nu m-am încumetat să aflu. Majoritatea fetelor sînt ok, ştiu bine meniul, nu spun şi nu vînd prostii. Cel puţin două dintre ele merită clonate. Au fost în stare să se mişte exemplar, să ne ajute să ne hotărîm fără să ne împingă de la spate, ba chiar să ne scape de urletele unor jitii în salopete de schi, fără schiuri dar cu o droaie de copii, cînd vacarmul devenise insuportabil.

De la gustarea de “bun venit” şi pînă la deserturi, n-am putut găsi nici măcar un noduleţ în papura lor ungurească. Toate cele, făcute cu simţ de răspundere, aşa cum le-am cerut, aşa cum le-a presupus ori aşa cum ne aşteptam să ne surprindă. Poate dimensiunea exagerată a porţiilor să fie un oarecare motiv de nemulţumire, dar cu puţină chibzuială asjungi şi la desert. Las pozele să vorbească, adăugînd doar că, înainte de a intra, e bine să citeşti meniul înrămat la poartă. Obicei bun, normat şi prin nişte legi, de care prea puţine bodegi româneşti ţin seama.

LA DOI LEI…CAM DE DOI LEI

copolovici — Wed, 22 Oct 2008 21:40:27 +0000

Imi e din ce in ce mai greu si mai nesuferit sa vorbesc despre cârciumi in care ma duc după recomandari la superlativ si ramân dezamagit direct proportional cu dimensiunea asteptarilor. Asa ca scriu scurt, cu acreala. Delea Noua Nr. 32. De-afara, cladire ponosita, care-ti sporeste oarecum interesul, dupa modelul “aha, casa veche, oamenii dau mai multa importanta bucatelor decit fatadei”. Interior impopotonat grotesc romaneste, cu ghirlande din legume de carton vopsit, ghivece cu tufisuri din plastic, piei vechi si pline de praf ale unor animale pe care nu le-am identificat, multe capete mici de caprioare si ursi (alternanta infailibila) impaiate din carton si sirme.

La parter m-a izbit un miros clasic de neam prost, undeva la imbinarea dintre izul de sosete din PNA purtate indelung si al transpiratiei istorice. La parter nu era nimeni, asa ca am urcat scara cu pres verde trecind pe linga ceea ce urma sa aflu ca e scena tarafului. La etaj – o singura masa ocupata si aceeasi butaforie de la parter. Sapte si ceva seara, ospatarul are dubii asupra ramasitelor de ciorba de peste zi. Are nevoie sa-si consulte vrajitoarele din bucatarie. Ne transmite ca au ciorbe ca si cum am trecut vreun test. Ciorba de fasole “cu afumatura” nu e rea, e prea multa si “afumatura” e doar o impresie. Am cerut ceapa, am primit o strachinuta cu inele taiate fin, naclaite cu otet si ulei. Patru lei portia de ceapa.

La felul doi, coastele pe gratar provin, probabil, de la cel mai batrin porc ce a trait vreodata pe planeta. Carnea nu e atoasa, e un fel de talpa din piele de bivol de povara. Coastele sint reci, mamaliga e prost facuta, e nefiarta, din malai grunjos, se imprastie fir cu fir in farfurie. Mujdeiul e de-a dreptul rau, e facut din usturoi pisat si apa rece, n-are nimic altceva. Peste toate astea, preturile sint in zona medie, nicidecum vreo “pomana” inspirata de numele stabilimentului sau de taranismele citadine din interior. In buda era sa-mi pice colacul peste…hmm…noroc ca m-am ferit la timp. A cazut cu totul si s-aasezat cuminte pe ciment. Pe spatele usii era o inscriptie sfatoasa despre cum trebuie utilizata incinta.

Pe la jumatatea mesei a inceput una sa raga folcloristic, ceea ce mi-a intarit decizia logica: never again!

TRATTORIA VERDI (POPA NAN 140) – RIDICOLETTO!

copolovici — Sun, 05 Oct 2008 19:44:54 +0000

Zau ca incep sa ma satur pina peste urechi de dat cu zacherlina in toate speluncile bucurestene cu pretentii de restaurant “subtire”, dar nu ma pot abtine si nu pot inchide ochii atunci cind unii incearca sa-si perfectioneze nesimtirea pe banii mei si ai celor din jurul meu. Cu Trattoria Verdi am avut o experienta mai mult decit agreabila acum citiva ani, in punctul de lucru din Emanoil Porumbaru nr. 9. Mai ales in privinta bucatariei, care mi-a intiparit in minte pentru multa vreme un escalop de vitel care se topise in gura.

Aseara, cu ocazia unei alte aniversari foarte dragi si dupa recomandari beton, ne-am adunat la Trattoria Verdi de la adresa Popa Nan nr. 140. In afara unei mese de urlatori si coafeze convertite la stilism, totul a fost ok in prima parte. Am dat si aici peste o mare “plasma” cocotata pe perete dar, din fericire, redusa la mukles in avantajul muzicii de ambianta. N-am zis nici miau! cind aperitivele au venit cu bruschetta si crostini uscate ca piatra sau uscate si udate malaios de sucul rosiilor.

N-am zis absolut nimic nici cind focaccia pentru restul aperitivelor a venit tirziu si nici cind am descoperit ca e arsa si casanta, purtind urme de funingine. Asa ca ne-am vazut de “la multi ani” si ne-am indreptat cu voiosie catre felul principal. Escalop de vitel sa fie, cu cartofi copti si mozzarella. Cind a venit comanda, ne-am trezit cu o farfurie pe care n-o comandasem, dar am depasit rapid momentul, inca nu s facuse gaura-n cer. Spaghetele cu calamari ale sarbatoritei contineau maximum cinci inele stravezii, aproape invizibile printre pastele de aceeasi grosime si culoare. Tortellini al forno pluteau intr-o ciorba cu pretentii de sos rose.

Escalopul a venit aproape rece, iar cartofii au pus capac. Erau aproape carbonizati, bine ascunsi in folia metalica. Rugam un picol sa-i ia si sa-i inlocuiasca, micutul se executa, noi inca nu reactionam. In urma lui pustiulica apare ospatarul care luase comanda (cel care la inceput paruse ca se va ocupa de masa noastra disparuse intre timp), explicindu-ne savant ca “asa facem noi cartofii la cuptor”. Nu sa decis daca el i-ar fi mincat in starea in care se aflau, asa ca ne-a propus binevoitor cartofi la cuptor, cu rozmarin. Bine, dar repede, escalopul este deja rece. Intre timp, in restaurant “plasma” si coafezele si-au cistigat drepturile. Difuzoarele bubuie cu Steaua-Otopeni, galeria e la masa.

Si vin cartofii. Fierti, tavaliti probabil in vreun rest de prajeala, cu doua-trei fire plapinde de rozmarin si purtind deja obisnuitele urme de funingine. Cam asa:

Cind am cerut sa vina seful de sala, ne-am pomenit cu un skinhead mirat de la ceafa pina-n barbie. Da, e funingine, ca doar ii facem la cuptor cu lemne… Dumneavoastra sinteti seful de sala? Nu. Cine sinteti? Sint…in trecere. Bine, treci mai departe. Pur si simplu am refuzat sa ne stricam cheful, am facut misto de ei si ne-am vazut de treaba noastra. Cu tortul au trimis doi picoli amariti, pe care i-au instruit sa cinte “la multi ani”. Erau atit de timorati si de constienti de penibilul tabloului, incit le-am curmat suferinta dupa doua versuri. Era prea de tot. O experienta absolut deplorabila, pentru fix 500 RON. Iarta-i, Giuseppe, ca n-au scoala si nici bunavointa.