Bună treabă pastele fierte "al dente" într-o salată, laolaltă cu multe verzituri, brânză şi un sos proaspăt, făcut de tine şi amestecat cu restul ingredientelor chiar în farfurie, înainte de a băga furculiţa "la înaintare". Dar, ca şi în cazul pastelor "clasice", e bine să alegi anumite paste pentru anumite tipuri de salate. De exemplu, atunci când le pui lângă frunze crude sau lângă un sos pesto, mie mi se par potrivite pastele care conţin legume chiar în aluat, pastele "colorate" cu morcovi sau spanac sau roşii sau păstârnac sau....

Aproape că am fi putut vorbi despre o propunere vegetariană dacă, la final, n-aş fi "legat" toată treaba cu puţină smântână lichidă. Ce-i drept, cu doar 15% grăsime, dar probabil că tot nu poate fi neglijată de vegetarienii fundamentalişti :) Deşi, dacă mă gândesc bine, ei ar putea face abstracţie de acel moment final de pregătire a sosului. Altfel, Nea Sparanghel rămâne acelaşi prietenos, dulceag şi cuceritor prieten verde. Cu această ocazie vă voi povesti şi despre două amănunte pe care e posibil să nu le fi ştiut despre el: cât de uşor se curăţă şi cum poţi să-i menţii nuanţa inegalabilă de verde crud.

Sau "pouched eggs", căci nici pe-astea nu le-am inventat noi, oricât de "româneşti" am zice noi că sunt. Ochiurile fierte în apă cu puţină sare nu sunt o noutate pentru voi. Despre "Eggs Bennedict" nici nu poate fi vorba în cele de mai jos, întrucât acelea sunt lucru greu (în sens dietetic) şi mult mai complicat (în sens culinar). Dacă lângă, pe şi pe sub ochiurile voastre fierte în apă nu există sos olandez, felii de şuncă (de pe spatele porcului, sic!), chifle cu unt şi, eventual, nişte cartofi, ciuciu Bennedict, dacă pot spune aşa... Şi pentru că sunt ferm convins că oricare dintre voi poate ticlui o poveste gustoasă, hai să facem un test: eu pun doar pozele, în ordinea corectă a lucrurilor. Voi, în commenturi, scrieţi pe scurt ce presupune fiecare pas al ochiurilor mele cu parmezan şi, desigur, adăugaţi propria contribuţie dacă e cazul. Mai pe la sfârşitul zilei, vin şi eu cu propria poveste. Ce ziceţi?

Asta aşa, pe scurt, că oricum nu e vreo intervenţie neurochirurgicală :) Tagliatelle-le sunt printre puţinele paste plate pe care le fac cu sos alb. Poate şi pentru că mi se par mai degrabă o joacă, paste care nu se iau ele însele în serios prea tare. Le văd mai degrabă ca pe bucăţele de panglică pe care le arunci în preparate mai consistente, lângă o bucată de carne de vită, un sos pesto sau legume fripte pe grătar. Aşa, de capul lor, ţin cu brio loc de prânz rapid sau de gustare uşoară pentru o cină luată devreme, înainte de ora 7 seara.

Bună treabă pastele fierte "al dente" într-o salată, laolaltă cu multe verzituri, brânză şi un sos proaspăt, făcut de tine şi amestecat cu restul ingredientelor chiar în farfurie, înainte de a băga furculiţa "la înaintare". Dar, ca şi în cazul pastelor "clasice", e bine să alegi anumite paste pentru anumite tipuri de salate. De exemplu, atunci când le pui lângă frunze crude sau lângă un sos pesto, mie mi se par potrivite pastele care conţin legume chiar în aluat, pastele "colorate" cu morcovi sau spanac sau roşii sau păstârnac sau....

Asta e o poveste ticluită aseară, pe drumul spre casă. Am început s-o gândesc în momentul în care am coborât din blocul în care pot spune că "mă duc la birou" şi era aproape gata când am ajuns pe Titulescu, în faţa unui magazin destul de mare şi de verde :) am pornit de la dorinţa de a face nişte paste pentru că nu mai făcusem de ceva timp. Şi am continuat urzeala până am ajuns la ceea ce aţi văzut deja în imagine. Până am terminat treaba, numele fusese, "de lucru", "Prosciutto Dolce", dar aveam să-mi dau seama că sosul nu ieşise deloc dulce. Ieşise muuult mai bun :)

Ceea ce urmează este doar unul dintre sutele de posibile răspunsuri la întrebarea "Cum mai fac pieptul de pui la grătar, de care m-am plictisit teribil pentru că are mereu aproape acelaşi gust, aceeaşi consistenţă şi îmi face zilele să semene prea tare una cu alta?" Sau, în fine, ceva asemănător :) Altfel spus, una dintre variantele care ne ajută să nu renunţăm la pieptul de pui din plictiseală.

"Risotto cu..." poate fi oricând catalogată cu mare uşurinţă ca o serie infinită de variante în care poate fi pregătit orezul frumos, bun, cu bob lung şi suplu. În definitiv, metoda fierberii treptate a orezului este aceeaşi, complet diferită de clasicul "pilaf". Doar celelalte ingrediente diferă, legumele, cărnurile, peştele sau fructele de mare, tipurile de brânză şi chiar fructele mutând limitele fanteziei dincolo de repetitivitatea banală care uneori se instalează prea confortabil în obiceiurile noastre alimentare.