Cred că în primul rând mi-a plăcut atmosfera destinsă, amicală, în care n-a fost loc de formalisme şi timidităţi nefireşti. Am avut sentimentul că mă ştiu cu toată lumea de-acolo de mult mai multă vreme. E drept, cu unii dintre “brutarii” de ocazie chiar mă ştiam de ani buni, pe unii dintre ei i-am revăzut de ani mulţi, dar şi pe cei pe care i-am văzut pentru prima oară i-am simţit fireşti la gesturi şi deschişi la experiment. Uite, ăsta e unul dintre momentele care contrazic teoriile conform cărora Internetul desocializează, înstrăinează oameni. Ziua de duminică a demonstrat cu vârf şi îndesat contrariul. Inclusiv personalul de la Boutique du Pain s-a prins repede în joc, din punctul meu de vedere am avut parte de un ajutor admirabil din partea lor.

Şi mai departe? Păi…am făcut pâine. Fără incidente notabile (exceptând faptul că eu m-am dat atât de tare în spectacol, că la un moment dat mi-a zburat coca din mână), cu succes deplin când a fost vorba de consistenţa aluatului pe care l-a făcut fiecare şi mai ales când TOATE pâinile au crescut de mai aveau puţin şi dădeau pe-afară din castroane. Desigur, la bucuriile-astea fireşti au contribuit pasiunea pe care am văzut că au concentrat-o toţi cei prezenţi la amestecat, frământat, ba chiar şi “descântat” la una dintre mesele de lucru.

Nebunie mare la al doilea frământat, când am dat liber la toate impulsurile omeneşti pe care le poţi “adresa” unei bucăţi de cocă: frământări delicate sau mai impulsive, pumni, palme, răsuciri şi ciupituri. Individuale sau în echipă. Am făcut chiar şi pase cu aluatul meu, de scăpat pe podea l-am scăpat singur, fără ajutorul nimănui. Şi mâncare buuuuună! M-a surprins plăcut combinaţia din tartinele din cozonac cu cremă de brânză, smochine proaspete şi fâşii de ardei gras copt. Am gustat din cartofii franţuzeşti, care mi s-au părut o minune. N-am mai apucat să vă transmit modificarea din meniul cald, unde chilli con carne a fost înlocuit cu pieptul de pui umplut, dar înţeleg că şi acesta a fost bun.

Au fost mici probleme “în spate”, unde ne-a luat ceva până să reglăm cuptorul profesional, obişnuit cu alte tipuri de aluat sau de preparate, pentru a coace pâinea. Dar la final ne-am bucurat să primim fiecare o pâine bine coaptă, gustoasă (deşi majoritatea am pus prea puţină sare, iar eu am uitat acasă punga cu sare grunjoasă, de mare, pe care o luasem special pentru duminică…) care, chiar dacă nu semăna cu pâinea de la magazin, ştiam cu toţii cum fusese făcută şi ce conţinea. Pâine de casă, cu coajă destul de groasă şi de tare, fără “afânători” sau alte jucărele pe care, de cele mai multe ori, nu ştim dacă e bine sau nu să le înghiţim.

O întâmplare în timpul căreia mi-aţi dat şi mai multă încredere în faptul că fac lucruri care bucură oameni. Încă un moment care mă ajută să-i cunosc mai bine pe aceia care citesc rezultatele tribulaţiilor mele gastronomice şi care mă apropie de publicul corect, de acei oameni cărora poveştile şi întâmplările astea le sunt utile. Şi, ca să ducem treaba până la capătul ei corect, vă aştept sugestiile şi atenţionările, punctele de vedere personale care mă vor ajuta ca data viitoare totul să decurgă şi mai bine, iar demersul să vă fie de şi mai mare folos.

Aşa cum le mărturiseam unora dintre voi, mă gândesc la o viitoare întâlnire de primăvară, în care să facem împreună salate şi dressinguri pe care voi nu le-aţi mai făcut, combinaţii pe care nu le-aţi experimentat. Pe scurt, lucruri noi pentru voi, exerciţii binevenite pentru mine. Aşadar, discuţia e deschisă. Feel free to join the conversation!

Sunt tare mândru de cititorii “Prânzului…” şi de faptul că el reuşeşte să adune oameni întregi, cu dorinţe fireşti şi bucurii veritabile. Vă mulţumesc vouă şi mulţumesc mult lui Adinel Tudor, lui Radu şi întregii echipe Boutique du Pain, un spaţiu minunat, în care sunt convins că mulţi dintre cei care au fost duminică se vor întoarce cu mare bucurie.

Foto: Daniel Platon, Cristina Hanganu