Chifteluţele de peşte pot fi adesea o variaţiune destul de interesantă în momentul în care ai câteva file-uri cu care nu prea ai idee ce vrei să faci. Iar dacă lângă ele faci şi un sos suficient de fresh, de acrişor şi de condimentat în care să le scufunzi în joacă, deja poţi spune că ţi-ai mai creat un micuţ motiv de mândrie culinară.

Un alt rezultat fericit al interacţiunilor cu voi. După discuţiile pe marginea chifteluţelor cu sos de roşii, care parţial au atins şi subiectul "prăjeli", am decis să încerc o metodă de preparare termică pe care unii dintre voi au verificat-o deja cu succes: prăjeala...coaptă, procedeu în care preparate de obicei prăjite în baie de ulei (deep frying) sunt doar unse cu puţin ulei şi apoi pregătite în cuptor. Beneficiul principal? Alimentul nu mai este nevoit să absoarbă o cantitate periculoasă de ulei fierbinte (grăsimi saturate, modificate etc.), ci mult mai puţin. Prepararea termică la cuptor era, oricum, printre variantele preferate de mine, dar cred că, mulţumită vouă, tocmai am renunţat la orice fel de prăjire în baie de ulei. Am verificat toată povestea cu nişte bulete de falafel, mix pe care l-am făcut în propria bucătărie.

Îmi doream de multă vreme să mă reîntâlnesc cu aceste simpatice delicii. În cele opt luni petrecute, în 2001, la bordul unui vas de croazieră cu care am plutit (oarecum în propria mea derivă la acea vreme) pe mai multe mări ale Estului îndepărtat, clasicele chifle aromate, cu gaură în mijloc, erau accesibile mai degrabă pasagerilor. Dar pentru că şi la brutăria de pe vas existau băieţi de treabă, făceam rost destul de des, la micul dejun, de simpaticele şi pufoasele pâinici găurite. Le-am făcut şi eu zilele trecute, ghidându-mă după procedeul clasic care le individualizează. Pentru că "bagels" nu sunt doar dospite şi coapte clasic, ci şi opărite puţin, în apă dulce şi parfumată, înainte de a fi puse în cuptor.