Un alt rezultat fericit al interacţiunilor cu voi. După discuţiile pe marginea chifteluţelor cu sos de roşii, care parţial au atins şi subiectul "prăjeli", am decis să încerc o metodă de preparare termică pe care unii dintre voi au verificat-o deja cu succes: prăjeala...coaptă, procedeu în care preparate de obicei prăjite în baie de ulei (deep frying) sunt doar unse cu puţin ulei şi apoi pregătite în cuptor. Beneficiul principal? Alimentul nu mai este nevoit să absoarbă o cantitate periculoasă de ulei fierbinte (grăsimi saturate, modificate etc.), ci mult mai puţin. Prepararea termică la cuptor era, oricum, printre variantele preferate de mine, dar cred că, mulţumită vouă, tocmai am renunţat la orice fel de prăjire în baie de ulei. Am verificat toată povestea cu nişte bulete de falafel, mix pe care l-am făcut în propria bucătărie.

Îmi doream de multă vreme să mă reîntâlnesc cu aceste simpatice delicii. În cele opt luni petrecute, în 2001, la bordul unui vas de croazieră cu care am plutit (oarecum în propria mea derivă la acea vreme) pe mai multe mări ale Estului îndepărtat, clasicele chifle aromate, cu gaură în mijloc, erau accesibile mai degrabă pasagerilor. Dar pentru că şi la brutăria de pe vas existau băieţi de treabă, făceam rost destul de des, la micul dejun, de simpaticele şi pufoasele pâinici găurite. Le-am făcut şi eu zilele trecute, ghidându-mă după procedeul clasic care le individualizează. Pentru că "bagels" nu sunt doar dospite şi coapte clasic, ci şi opărite puţin, în apă dulce şi parfumată, înainte de a fi puse în cuptor.

Saint Jacques. Sau delicatesa delicateselor în materie de scoici. Propunerea asta seamănă mult cu o variantă oferită de Joseph Hadad pentru o carte apărută acum câţiva ani sub semnătura revistei "Secrete de Chef", care pune la un loc mai multe reţete ale marilor Executivi din restaurantele "haute cuisine" din Bucureşti. Diferenţele nu sunt mari, dar m-aş fi bucura să găsesc ciuperci de pădure, ca în varianta lui Hadad. Mai departe, fiţi pregătiţi de o treabă faină şi destul de sofisticată, care de Sărbători s-ar potrivi de minune aşteptărilor fine, care anul ăsta poftesc ceva mai departe de porc .)

Chifteluţele de peşte pot fi adesea o variaţiune destul de interesantă în momentul în care ai câteva file-uri cu care nu prea ai idee ce vrei să faci. Iar dacă lângă ele faci şi un sos suficient de fresh, de acrişor şi de condimentat în care să le scufunzi în joacă, deja poţi spune că ţi-ai mai creat un micuţ motiv de mândrie culinară.

Dulciuri. De cele mai multe ori, ca bucătăraş amator, te ţii departe de ele pentru că, în general, construcţiile şi alcătuirile zaharoase ţi se par prea complicate, prea savante şi prea uşor predispuse eşecului pentru a te aventura către ele. De data asta, vă arăt un desert cremos şi mult mai simplu decât aproape infailibilele clătite.

Chiar dacă poate părea mai degrabă un aperitiv, consistenţa brânzei ricotta (foarte uşor de înlocuit cu binecunoscuta urdă) fac din acest preparat un fel principal. Atât aportul caloric, cât şi complexitatea gustului, califică propunerea de mai jos la rangul de "masă principală". Cât despre arome, culori şi texturi, ceva ne face să credem că imaginea de mai sus a început să vă spună deja multe :)

"Macrou" zic eu pentru că asta mi-a fost la însemână. Sunt absolut sigur că orice alt peşte, mai ales cel bun, bine uscat şi păstrat cu grijă, poate face lejer treaba macroului din povestea asta. Ba chiar mai bine dacă ne gândim că există câteva alte variante care rivalizează cu mezelurile italieneşti "de lux". Hai să-l vedem pe Mr. Smoked Fish într-o combinaţie de-a dreptul uluitoare ca gust şi parfumuri.

O variantă foarte simplă şi rapidă în care mi se întâmplă uneori să pregătesc pieptul de pui. Dat fiind faptul că e propunere "prăjită", nu se întâmplă foart des să-l prepar aşa. Doar că amestecul de parmezan sau caşcaval şi pesmet de la suprafaţă îl transformă rapid într-un preferat al celor care se mai nimeresc pe la masă.

Sînt din ce în ce mai convins că românii urăsc pieptul de pui, altfel decît şniţel. Aud la tot pasul: e uscat, n-are nici un gust, e prea slab, n-are şi el acolo, măcar un pic de grăsime, e fad, alunecă greu pe gît. Mă bate gîndul să scriu minimum o sută de variante în care poţi pregăti un piept de pui. Pentru că e sănătos şi pentru că ăsta e marele lui avantaj: poţi să-l pregăteşti în sute de variante. Mai ales atunci cînd, dintr-un motiv mai mult sau mai puţin plăcut, ai hotărît să te desparţi de ceafa de porc pentru tot restul vieţii :) Despre asta e vorba mai jos, în Rulada Hunyad, inspirată de Iosif Balays, Executive-ul de la "Floare de Soare".