Avem prejudecăţi. Multe. Unele chiar periculos de adânc înţelenite în concepţia naţională. Sigur că nu mă voi apuca să vorbesc aici despre intoleranţă sau nesimţire ca fenomen naţional. Că doar ăsta e un loc fain, cu poveşti gustoase :) Dar avem prejudecăţi şi în ceea ce priveşte mâncarea. Ştiu mulţi profesionişti ai cefei de porc care nu suportă peştele pentru că...e gras :) Şi miroase a peşte, desigur. Preconcepţie? Adică acea convingere formată fără a fi verificat şi experimentat personal subiectul / obiectul asupra căruia ne-am format deja o părere. De neclintit, de cele mai multe ori, într-o ignoranţă monolitică :) „Sturionul e gras”. FALS! În vara asta am descoperit sturionul din punctul de vedere al „bucătăritorului” şi vă spun sus şi tare, cu mâna pe grătarul încins: daţi-mi sturion, că intră mult şi nu mi se apleacă!”

Când auzi numele Pamplona, primul gând te duce la celebra cursă nebună din fiecare an, când vitejii localnici şi turiştii amatori de senzaţii contondente aleargă în faţa taurilor furioşi. Chorizo, aşa cum bine ştiu mulţi dintre voi, este un mezel spaniolesc ce se evidenţiază prin culoarea lui de un roşu aprins, dat de boiaua cu care carnea din compoziţie este "botezat" din belşug. Culoarea asta şi gustul picant parcă te proiectează în mijlocul efervescentei fiesta pamploneze. Chorizo Pamplona este o specialitate pe care sunt convins că localnicii au creat-o cu gândul la tauri, la viteji şi la vinul de după sărbătoare. De data asta l-am descoperit în nişte smochine proaspete şi coapte, pe care le plănuiam de mai multă vreme.

Pesto. Un fel de "elixir" plin de arome, uşor de făcut în casă, capabil să dea tonul general în foarte multe alcătuiri gastronomice rapide. Nu ştiu dacă v-am mai spus sau dacă aţi aflat de pe altundeva, dar pesto devine cu adevărat bun după câteva săptămâni de stat în frigider, bine închis într-un borcan "cu şurub". Mi-am adus aminte de un astfel de borcănel conţinând un pesto de rucola pe care l-am făcut cu mai multă vreme în urmă. Un pesto în care pusesem miezuri de seminţe de floarea soarelui şi de dovleac. În jurul lui am creat ceea ce urmează.

Am făcut zilele trecute jucărica asta şi am pus-o la păstru, în folderul cu "rezerve". Când vine vorba de cârnaţi, nu-i prăjesc aproape niciodată. Pe cei subţiri prefer să-i frig, pe cei groşi îi fac de obicei la cuptor. Asta după ce i-am mai trecut, în prealabil, printr-un proces simplu, un fel de "cură de slăbire". În povestea de mai jos îi veţi descoperi printre cuburi de cartof de două feluri şi alte două legume care la cuptor mie mi se par mult mai bune decât pregătite în alte feluri.

Sunteţi gata? Adică aţi terminat toate treburile şi vă îndreptaţi cu paşi repezi către weekend? Hai să vă mai dau o mână de ajutor. Trei tentaţii dintre cele apărute până acum aici, cu listă completă pentru cumpărături şi buget aproximativ. Gata imprimanta? Sau măcar pix şi hârtie? Start!

Isteţii de la Guerrilla m-au provocat cu o idee năstruşnică, într-un nou program pe care-l inaugurează duminica asta întru simpatia şi compasiunea faţă de bucureştenii blocaţi în trafic pe la intrările în oraş, la întoarcerea de pe diverse coclauri de weekend. Fiindcă li se vor fi lungit urechile de plictiseală şi de foame, le-am propus o cină uşoară şi revigorantă pentru momentul de maximă bucurie, al ajungerii acasă.

Uneori, mai ales când vine frigul, parcă ai cam lua o pauză de la delicatul "ficăţel" de pasăre şi ţi-ai satisface pofta de o bucată de ficat serioasă, de viţel sau chiar de porc, înăbuşită cu treburi aromate şi bine pătrunsă de aburii delicioşi. Dacă aduci la toată treaba asta şi câteva elemente ingenioase, inedite, poţi ajunge la concluzia că, de fapt, toată tevatura asta cu gastronomia funcţionează după străvechile reguli ale bunului simţ :)

Ani de zile, somonul afumat a fost pentru români un fel de piatră preţioasă la care până şi să visezi părea destul de scump. Mai mult, prejudecăţile noastre sau lipsa de apetit pentru "peştele crud" ne ţin departe de el şi acum, când poţi să-l cumperi din orice magazin. Pentru că, totuşi, cunosc destui oameni care apreciază o tartină cu somon şi pentru că, în general, nu l-am văzut servit decât în varianta clasică a feliei de păine prăjită, cu unt, azi am tras cu ochiul pe furiş într-o bucătărie cu pretenţii, apoi m-am închis în bucătărie pentru o variantă mai spectaculoasă a lui Jupân Fume.