Îl cheamă Florin Itu şi e un tip foarte cool. Adică face parte din acea categorie de "early adopters" care s-au îndrăgostit atât de tare de Orientul Îndepărtat, încât nu mai văd nimic excitant într-o călătorie prin Europa, care nu se mai entuziasmează nici la ideea unui joint în Amsterdam, nici la planul unei petreceri cu figuri în vârful Turnului Eiffel. Poate că şi implicarea lui bine înrădăcinată în industria muzicală (Fry e mare mahăr la o foarte inspirata si jucausa companie din industria evenimentelor preponderent muzicale, Livehouse se cheama), faptul că este unul dintre cei mai vechi români cu blog sau minunile abracadabrante ale Thailandei l-au îndrumat către gusturi nu foarte neaoşe :) Cert este că s-a apucat de câteva luni de un blog culinar şi, în postura asta, a început să devină cunoscut unui public mai larg. A acceptat camaradereşte să vă spună o poveste foarte interesantă.

Avem prejudecăţi. Multe. Unele chiar periculos de adânc înţelenite în concepţia naţională. Sigur că nu mă voi apuca să vorbesc aici despre intoleranţă sau nesimţire ca fenomen naţional. Că doar ăsta e un loc fain, cu poveşti gustoase :) Dar avem prejudecăţi şi în ceea ce priveşte mâncarea. Ştiu mulţi profesionişti ai cefei de porc care nu suportă peştele pentru că...e gras :) Şi miroase a peşte, desigur. Preconcepţie? Adică acea convingere formată fără a fi verificat şi experimentat personal subiectul / obiectul asupra căruia ne-am format deja o părere. De neclintit, de cele mai multe ori, într-o ignoranţă monolitică :) „Sturionul e gras”. FALS! În vara asta am descoperit sturionul din punctul de vedere al „bucătăritorului” şi vă spun sus şi tare, cu mâna pe grătarul încins: daţi-mi sturion, că intră mult şi nu mi se apleacă!”