Mulţi dintre voi ştiu deja că, la Kopel’s, restaurantul pe care-l deţin împreună cu fratele meu şi pe care l-am deschis în aprilie în Bucureşti, pe Strada Sirenelor, la numărul 87, gătim prânzul cu feluri diferite în fiecare zi, de luni până vineri. Oaspeţii noştri „de prânz” aunt mari amatori de diversitate, mai ales când vine vorba de mâncare gătită fără prafuri galbene sau alţi adjuvanţi, după metode mai mult sau mai puţin tradiţionale. Dacă în cazul ciorbelor cu carne este imposibil să nu te repeţi după o vreme, când vine vorba de felul principal plaja opţiunilor se întinde până departe. O „trufanda” găsită la momentul oportun la un furnizor sau într-un magazin deştept ne face ziua foarte frumoasă în bucătărie. Ca şi în cazul jamboanelor despre care vă povestesc mai departe.

Hahahaha! Parcă văd deja feţele unora dintre voi, consternate şi cu ochii uşor bulbucaţi, a mirare sau a dezgust consternat :D Da, dragilor, sufleu de pâine cu unt! O treb'şoară pentru cei plăpânzi de experienţă culinară, menită să le dea aripi şi încredere în semnele de iscusinţă ce pot chicoti pe la colţurile bucătăriei cu o asemenea ocazie. Un dulce simplu, făcut mai mult în joacă, ca orice crâmpei de fericire, din orice direcţie ar veni el.

Aveam desertul ăsta în cap de mai multă vreme şi sunt convins că merge şi cu alte fructe în loc de pere. Numai că perele, prin esenţa lor, întrunesc vreo trei condiţii foarte speciale care, împreună, le fac de neegalat cel puţin în topul preferinţelor mele: textura, aroma şi suculenţa (mai ales în cazul câtorva soiuri) par a fi create de aceeaşi mână nevăzută, par aşezate în acelaşi fruct de un Creator destul de sofisticat şi rafinat.

Asta aşa, pe scurt, că oricum nu e vreo intervenţie neurochirurgicală :) Tagliatelle-le sunt printre puţinele paste plate pe care le fac cu sos alb. Poate şi pentru că mi se par mai degrabă o joacă, paste care nu se iau ele însele în serios prea tare. Le văd mai degrabă ca pe bucăţele de panglică pe care le arunci în preparate mai consistente, lângă o bucată de carne de vită, un sos pesto sau legume fripte pe grătar. Aşa, de capul lor, ţin cu brio loc de prânz rapid sau de gustare uşoară pentru o cină luată devreme, înainte de ora 7 seara.

Nimic din ceea ce credeaţi până acum despre pieptul de pui la grătar. Pentru că vine din cu totul altă lume. Posibil ca unora dintre voi să li se pară venit de prin îndepărtatul Est. Alţii vor identifica arome ceva mai apropiate, arăbeşti sau poate chiar europene, mai dinspre margini. Eu pot doar să vă spun că am avut mare succes cu el, ba chiar mi-a plăcut şi mie destul de mult. Ceea ce nu se întâmplă prea des. M-aş bucura nespus să-l încercaţi şi voi.

Asta aşa, pe scurt, că oricum nu e vreo intervenţie neurochirurgicală :) Tagliatelle-le sunt printre puţinele paste plate pe care le fac cu sos alb. Poate şi pentru că mi se par mai degrabă o joacă, paste care nu se iau ele însele în serios prea tare. Le văd mai degrabă ca pe bucăţele de panglică pe care le arunci în preparate mai consistente, lângă o bucată de carne de vită, un sos pesto sau legume fripte pe grătar. Aşa, de capul lor, ţin cu brio loc de prânz rapid sau de gustare uşoară pentru o cină luată devreme, înainte de ora 7 seara.

Mulţi dintre voi ştiu deja că, la Kopel’s, restaurantul pe care-l deţin împreună cu fratele meu şi pe care l-am deschis în aprilie în Bucureşti, pe Strada Sirenelor, la numărul 87, gătim prânzul cu feluri diferite în fiecare zi, de luni până vineri. Oaspeţii noştri „de prânz” aunt mari amatori de diversitate, mai ales când vine vorba de mâncare gătită fără prafuri galbene sau alţi adjuvanţi, după metode mai mult sau mai puţin tradiţionale. Dacă în cazul ciorbelor cu carne este imposibil să nu te repeţi după o vreme, când vine vorba de felul principal plaja opţiunilor se întinde până departe. O „trufanda” găsită la momentul oportun la un furnizor sau într-un magazin deştept ne face ziua foarte frumoasă în bucătărie. Ca şi în cazul jamboanelor despre care vă povestesc mai departe.