Tare-mi place tonul. De fapt, mă distrează peştii care, în general, nu excelează prin arome naturale, dar care câştigă prin textură şi se lasă ademeniţi pe cărările gustului cu aromele care-mi trec mie prin imaginaţia gustativă. O bucată de peşte de felul ăsta e ca un burete care, pus în contact cu diverse alte ingrediente, absoarbe şi potenţează gusturile combinate în jurul lui. De cele mai multe ori, o porţie bună de file de ton în ulei sau în apă (mult mai bun şi mai sănătos) ajunge salată. Pentru că e uşor de făcut şi pentru că e sănătoasă. Foarte rar am văzut tonul în alcătuiri calde şi probabil că tocmai de-asta îi verific din când în când potenţialul în această direcţie.

Scenariu. Duminică dimineaţa, soare timid printre nori figuranţi, ameninţări la mişto ale iernii plecate cu bombăneli şi ameninţări înjurate. Ai mânca "ceva uşor"... Dacă aş avea un bănuţ pentru fiecare moment în care am auzit asta... Ceva simplu...nici prea consistent, nici prea frugal, nici prea prăjit, dar nici prea crud, nici o omletă, dar nici un iaurt, nici îmbrăcată, nici dezbrăcată, nici călare, nici pe jos... Quesadilla mi se pare partenerul foarte bun pentru un start lenos, de duminică uşor mahmură. E uşor de făcut, are legume aproape crude şi carne de pui uşor ameţită în tigaie.

Când auzi numele Pamplona, primul gând te duce la celebra cursă nebună din fiecare an, când vitejii localnici şi turiştii amatori de senzaţii contondente aleargă în faţa taurilor furioşi. Chorizo, aşa cum bine ştiu mulţi dintre voi, este un mezel spaniolesc ce se evidenţiază prin culoarea lui de un roşu aprins, dat de boiaua cu care carnea din compoziţie este "botezat" din belşug. Culoarea asta şi gustul picant parcă te proiectează în mijlocul efervescentei fiesta pamploneze. Chorizo Pamplona este o specialitate pe care sunt convins că localnicii au creat-o cu gândul la tauri, la viteji şi la vinul de după sărbătoare. De data asta l-am descoperit în nişte smochine proaspete şi coapte, pe care le plănuiam de mai multă vreme.

Sau "pouched eggs", căci nici pe-astea nu le-am inventat noi, oricât de "româneşti" am zice noi că sunt. Ochiurile fierte în apă cu puţină sare nu sunt o noutate pentru voi. Despre "Eggs Bennedict" nici nu poate fi vorba în cele de mai jos, întrucât acelea sunt lucru greu (în sens dietetic) şi mult mai complicat (în sens culinar). Dacă lângă, pe şi pe sub ochiurile voastre fierte în apă nu există sos olandez, felii de şuncă (de pe spatele porcului, sic!), chifle cu unt şi, eventual, nişte cartofi, ciuciu Bennedict, dacă pot spune aşa... Şi pentru că sunt ferm convins că oricare dintre voi poate ticlui o poveste gustoasă, hai să facem un test: eu pun doar pozele, în ordinea corectă a lucrurilor. Voi, în commenturi, scrieţi pe scurt ce presupune fiecare pas al ochiurilor mele cu parmezan şi, desigur, adăugaţi propria contribuţie dacă e cazul. Mai pe la sfârşitul zilei, vin şi eu cu propria poveste. Ce ziceţi?

Am pregătit a doua salată de astăzi din aceeaşi bucată de pulpă de viţel pe care am folosit-o şi la salata romană cu dressing de brânză şi chimen, despre care v-am povestit deja. Numai că aceasta este la un pol diametral opus faţă de cealaltă. Prima era din seria salatelor proaspete, cu ingrediente crude, cu salată crănţănitoare şi ardei gras plesnind de sănătate. Aceasta are o tentă de iarnă, bazându-se pe ingrediente coapte pe plită ori murate şi pe un dressing acrişor, înţepător.

Oricine poate găti. Asta au stabilit deja alţii. Insist şi adaug: oricine poate face o salată. Din punctul de vedere al dificultăţii preparării, îmi vine să spun că salatele sunt alegerea fericită a celui care a refuzat să înveţe să facă tartine şi sanvişuri. Numai că, pentru o salată bună, bine făcută, secretul cel mai important rămâne alegerea ingredientelor bune, proaspete, care să transforme experienţa unei "banale" salate într-o întâmplare fericită, la momentul potrivit, pe măsura poftei şi respectului pentru lucrul bine făcut. Vă propun să vedeţi mai departe ce vreau să spun.