În vremea copilăriei, conservele de toamnă erau şi bucurie, erau şi corvoadă. Bucurie pentru că, preţ de zile întregi, luam parte la o nebunie întreagă, cu mormane de legume pe masa din bucătărie, cu fierturi de tot soiul, ronţăieli parfumate şi un întreg proces “ştiinţific” la care bunicile şi mamele colaborau, se contraziceau puţin, apoi se puneau de acord şi îşi vedeau de treabă.

Corvoada era mai degrabă la curăţatul legumelor sau la frecatul oalelor, după ce toată treaba era gata, iar borcanele moţăiau în “bain marie”, ca să nu fie nevoie de cine ştie ce prafuri sau conservanţi dacă voiai să reziste totul până dincolo de iarnă. Niciun borcan “cu şurub” de peste an nu se arunca, se punea cu grijă la colecţia utilă în septembrie-octombrie.

E clar că nu mai avem timp de toate astea, e clar că prin magazine găsim între timp mii de feluri de murături şi alte cele. Mie, însă, diferenţele faţă de ceea ce încă mai primim de pe la mame, respectiv soacre, sunt şi vor rămâne mereu ca şi cum ai compara cerul şi pământul. Vă fac o dezvăluire: nu ştiu cum ar fi iernile mele fără castraveţii muraţi şi ardeii copţi în sos de muştar, de la mama soacră.

Sunt foarte curios să aflu de la voi dacă găsiţi timp şi dispoziţie să mai puneţi câte ceva prin borcane, peste iarnă. Faceţi murături? Fierbeţi zacuşti sau magiunuri? Cumpăraţi saci de varză când dă prima brumă şi umpleţi vreun butoiaş cu “moare”? Dacă încă apelaţi la rezervele strategice ale celor mai importante femei din viaţa voastră, care sunt preferatele voastre? Uite, eu şi-acum mă gândesc cu mare drag la zacusca de ghebe de pe vremea copilăriei