Îl cheamă Florin Itu şi e un tip foarte cool. Adică face parte din acea categorie de "early adopters" care s-au îndrăgostit atât de tare de Orientul Îndepărtat, încât nu mai văd nimic excitant într-o călătorie prin Europa, care nu se mai entuziasmează nici la ideea unui joint în Amsterdam, nici la planul unei petreceri cu figuri în vârful Turnului Eiffel. Poate că şi implicarea lui bine înrădăcinată în industria muzicală (Fry e mare mahăr la o foarte inspirata si jucausa companie din industria evenimentelor preponderent muzicale, Livehouse se cheama), faptul că este unul dintre cei mai vechi români cu blog sau minunile abracadabrante ale Thailandei l-au îndrumat către gusturi nu foarte neaoşe :) Cert este că s-a apucat de câteva luni de un blog culinar şi, în postura asta, a început să devină cunoscut unui public mai larg. A acceptat camaradereşte să vă spună o poveste foarte interesantă.

Urzicile sînt una dintre poftele nărăvite de primele gînduri ale primăverii. Nu adie bine primul freamăt al pămîntului retrezit din amorţeală, că deja mi le imaginez pe urzicile doamne iţindu-se prin pădure, pe după trunchiurile jilave şi obosite ale copacilor. O singură pacoste mare au: sînt cam migăloase la curăţat. Dar, între timp, precupeţii au dibuit lenea proverbială a orăşenilor, aşa că unii le vînd gata curăţate. Că restul e joacă de copii. Vin şi pozele, cînd o porni Photobucket.

Titlul ăsta îmi aduce aminte de celebra pictură (a lui Theodor Aman, parcă), pe care o aveam la sfârşitul unei cărţi de limba română, "Cosaşi odihnindu-se". Cele trei personaje privesc în pământ, cu feţe ostenite, parcă acelaşi punct din colbul rural. În acel punct stătea, în mai toate cărţile noastre, desenat cu pixul, un blid cu un singular bob de fasole :))) Sunt convins că şi voi faceţi uneori cumpărături impulsive, cumpăraţi lucruri pe care e posibil să nu le folosiţi niciodată. Îmi plac vasele de ceramică emailată, dar le folosesc foarte rar. Probabil că (şi) de-asta am ajuns la povestea de azi.

Dragilor, începem astăzi seria de propuneri dedicate Puiului Antistres crescut şi adus în galantarele magazinelor din România de Agricola Bacău. Aşa cum vă spuneam în editorialul de vineri, Agricola Bacău organizează săptămâna aceasta un concurs foarte simplu şi foarte gustos. În fiecare zi, până vineri inclusiv, eu vă voi face o propunere de preparare pentru relaxatul pui în tavă metalică şi vă voi da o temă de concurs. Premiile vor ajunge la voi duminică, sub forma puilor pregătiţi de mine în bucătăria de la Kopel's. Astăzi, după ce că puiul nostru e foarte destins şi calm, îi voi aplica un masaj de zile mari, cu ierburi aromatice şi alte câteva ingrediente la îndemâna oricui. Tema de azi pentru concurs? Scrieţi într-un  comentariu un catren, aducă o poezioară de patru versuri cu rimă, care să conţină musai cuvintele: iarbă verde, pui zglobiu, antistres, autobuz.

Îl cheamă Florin Itu şi e un tip foarte cool. Adică face parte din acea categorie de "early adopters" care s-au îndrăgostit atât de tare de Orientul Îndepărtat, încât nu mai văd nimic excitant într-o călătorie prin Europa, care nu se mai entuziasmează nici la ideea unui joint în Amsterdam, nici la planul unei petreceri cu figuri în vârful Turnului Eiffel. Poate că şi implicarea lui bine înrădăcinată în industria muzicală (Fry e mare mahăr la o foarte inspirata si jucausa companie din industria evenimentelor preponderent muzicale, Livehouse se cheama), faptul că este unul dintre cei mai vechi români cu blog sau minunile abracadabrante ale Thailandei l-au îndrumat către gusturi nu foarte neaoşe :) Cert este că s-a apucat de câteva luni de un blog culinar şi, în postura asta, a început să devină cunoscut unui public mai larg. A acceptat camaradereşte să vă spună o poveste foarte interesantă.

Nu ştiu dacă primele episoade din "Naked Cook", difuzate la TVR cu mulţi ani în urmă, au fost cele mai importante în ceea ce priveşte deplina mea admiraţie pentru Jamie Oliver. Sunt sigur, însă, că m-am lăsat cucerit de unul dintre spectacolele din seria "Happy Days Tour", un turneu pe care Jamie l-a făcut pe mai multe scene din Marea Britanie la începutul anilor 2000. S-au întâlnit acolo vibraţia interacţiunii de bună calitate, talentul său în bucătărie şi flexibilitatea lui incredibilă ca om de show. Apetitul meu pentru evenimente cu public şi postura de entertainer au rezonat de minune cu acel episod. Puiul în crustă de sare a fost una dintre minunile pe care le-a copt Jamie în acel spectacol. Nu e prima oară când îl pregătesc, dar ieri l-am făcut pentru a marca două momente importante: apariţia în Ştirile Pro TV de sâmbătă seară şi ultima intervenţie telefonică în programul de weekend al lui Petru Stratulat, la Radio Guerrilla. De săptămâna viitoare probabil că voi avea un alt interlocutor. În plus, în articolul precedent despre aceeaşi alcătuire gustoasă nu am avut prea multe imagini, aşa că despre ele e vorba mai departe.

Aş fi renunţat bucuros la toate imaginile "agăţate" acestei propuneri dacă aş fi putut să vă transmit măcar o părere din aroma sosului cu care am îmbrăcat totul. Altfel, nimic extraordinar, dar vorbim despre nişte biluţe din carne doar de vită, mai degrabă puţin rumenite decât prăjite, apoi plimbate prin "marele sos". Haideţi să vedem împreună nişte chifteluţe care sigur o vor face pe "Tanti Mioara" să strâmbe din nas :) Şi mie asta-mi place tare!

Din seria "am în congelator o grămadă de chestii cărora ar fi bine să le dau un sens în viaţă din când în când", aseară am descoperit un piept vânjos de găină "adevărată", primit de la mama soacră în urmă cu mai multă vreme. N-aveam chef de sosuri sau treburi prea elaborate, aşa că am trântit câteva clătite-aperitiv care n-au făcut deloc fasoane când au înţeles că pot fi o cină destul de rapidă. Asta în condiţiile în care trebuie să vă fac o confidenţă: fraza de la început e un fel de captatio benevolentiae. De fapt, am descoperit pieptul de găină alaltăieri seară, când l-am pus la decongelat. Ieri dimineaţă l-am fiert pe îndelete, vreo două ore, la foc foarte mic, până am plecat de-acasă. Aşa că aseară m-am apucat foarte uşor de treabă. M-aţi iertat, nu? :)

Uneori ţi se poate face poftă de primăvară în plină toamnă. Şi n-am zis "dor" pentru că mai degrabă stăvileşti o poftă decât ostoieşti un dor. Sau poate că uneori, dacă reuşeşti să satisfaci o poftă, se mai domoleşte şi dorul. Oricum ar fi, lăsăm filosofia deoparte şi ne ocupăm repede şi simplu de nişte aripioare de pui ce te duc cu gândul la primăvară. Cel puţin pe mine pe-acolo m-au purtat.