Urzicile sînt una dintre poftele nărăvite de primele gînduri ale primăverii. Nu adie bine primul freamăt al pămîntului retrezit din amorţeală, că deja mi le imaginez pe urzicile doamne iţindu-se prin pădure, pe după trunchiurile jilave şi obosite ale copacilor. O singură pacoste mare au: sînt cam migăloase la curăţat. Dar, între timp, precupeţii au dibuit lenea proverbială a orăşenilor, aşa că unii le vînd gata curăţate. Că restul e joacă de copii. Vin şi pozele, cînd o porni Photobucket.

Nu ştiu dacă primele episoade din "Naked Cook", difuzate la TVR cu mulţi ani în urmă, au fost cele mai importante în ceea ce priveşte deplina mea admiraţie pentru Jamie Oliver. Sunt sigur, însă, că m-am lăsat cucerit de unul dintre spectacolele din seria "Happy Days Tour", un turneu pe care Jamie l-a făcut pe mai multe scene din Marea Britanie la începutul anilor 2000. S-au întâlnit acolo vibraţia interacţiunii de bună calitate, talentul său în bucătărie şi flexibilitatea lui incredibilă ca om de show. Apetitul meu pentru evenimente cu public şi postura de entertainer au rezonat de minune cu acel episod. Puiul în crustă de sare a fost una dintre minunile pe care le-a copt Jamie în acel spectacol. Nu e prima oară când îl pregătesc, dar ieri l-am făcut pentru a marca două momente importante: apariţia în Ştirile Pro TV de sâmbătă seară şi ultima intervenţie telefonică în programul de weekend al lui Petru Stratulat, la Radio Guerrilla. De săptămâna viitoare probabil că voi avea un alt interlocutor. În plus, în articolul precedent despre aceeaşi alcătuire gustoasă nu am avut prea multe imagini, aşa că despre ele e vorba mai departe.

Aş fi renunţat bucuros la toate imaginile "agăţate" acestei propuneri dacă aş fi putut să vă transmit măcar o părere din aroma sosului cu care am îmbrăcat totul. Altfel, nimic extraordinar, dar vorbim despre nişte biluţe din carne doar de vită, mai degrabă puţin rumenite decât prăjite, apoi plimbate prin "marele sos". Haideţi să vedem împreună nişte chifteluţe care sigur o vor face pe "Tanti Mioara" să strâmbe din nas :) Şi mie asta-mi place tare!

Din seria "am în congelator o grămadă de chestii cărora ar fi bine să le dau un sens în viaţă din când în când", aseară am descoperit un piept vânjos de găină "adevărată", primit de la mama soacră în urmă cu mai multă vreme. N-aveam chef de sosuri sau treburi prea elaborate, aşa că am trântit câteva clătite-aperitiv care n-au făcut deloc fasoane când au înţeles că pot fi o cină destul de rapidă. Asta în condiţiile în care trebuie să vă fac o confidenţă: fraza de la început e un fel de captatio benevolentiae. De fapt, am descoperit pieptul de găină alaltăieri seară, când l-am pus la decongelat. Ieri dimineaţă l-am fiert pe îndelete, vreo două ore, la foc foarte mic, până am plecat de-acasă. Aşa că aseară m-am apucat foarte uşor de treabă. M-aţi iertat, nu? :)

Uneori ţi se poate face poftă de primăvară în plină toamnă. Şi n-am zis "dor" pentru că mai degrabă stăvileşti o poftă decât ostoieşti un dor. Sau poate că uneori, dacă reuşeşti să satisfaci o poftă, se mai domoleşte şi dorul. Oricum ar fi, lăsăm filosofia deoparte şi ne ocupăm repede şi simplu de nişte aripioare de pui ce te duc cu gândul la primăvară. Cel puţin pe mine pe-acolo m-au purtat.

Chiar dacă poate părea mai degrabă un aperitiv, consistenţa brânzei ricotta (foarte uşor de înlocuit cu binecunoscuta urdă) fac din acest preparat un fel principal. Atât aportul caloric, cât şi complexitatea gustului, califică propunerea de mai jos la rangul de "masă principală". Cât despre arome, culori şi texturi, ceva ne face să credem că imaginea de mai sus a început să vă spună deja multe :)

Nu. Oricât aş încerca, nu aş putea scrie "dovlecei" în loc de "courgettes". Sau "curjăţi", cum zice Naşul mucalit :) Diferenţele sunt destuld e mari între ei, chiar şi în cazul unor dovlecei foarte tineri. Întotdeauna, ăştia sunt mai sămânţoşi, mai rigizi, mai complicaţi decât c ourgeţii. Şi parcă, după experienţa de azi, cei din urmă se pătrund mai repede, şi au gust mai "verde" decât prietenii lor cei albicioşi. Asta nu vă împiedică să folosiţi pentru treaba asta nişte dovlecei tineri şi cât mai plăpânzi. Hai să vedem ce-am încropit azi cu ei şi cu o umplutură de mare calibru :)

Urzicile sînt una dintre poftele nărăvite de primele gînduri ale primăverii. Nu adie bine primul freamăt al pămîntului retrezit din amorţeală, că deja mi le imaginez pe urzicile doamne iţindu-se prin pădure, pe după trunchiurile jilave şi obosite ale copacilor. O singură pacoste mare au: sînt cam migăloase la curăţat. Dar, între timp, precupeţii au dibuit lenea proverbială a orăşenilor, aşa că unii le vînd gata curăţate. Că restul e joacă de copii. Vin şi pozele, cînd o porni Photobucket.

Varza proaspătă şi dulce, de primăvară, face casă bună cu ea însăşi. Dar dacă imboldurile carnivore nu ne dau pace (şi ar cam trebui să ne dea, că postul are şi el rostul lui fiziologic dincolo de implicaţiile religioase), o tocătură de pui echilibrată cu meşteşug din toate principiile gustative, ar putea înlocui cu mare succes eternul şi deloc fascinantul porc naţional. Ceea ce urmează mai la vale, cu poze şi experienţe proprii, pentru caserola de vineri.