Să dăm mămăligii ce-i al mămăligii! Dar să-i dăm şi graţie, valori estetice, să o aducem în contemporan, să-i împrumutăm din imaginaţia şi inventivitatea atât de preţioasă omului. Lucrurile clasice eliberate de banalitate au menirea de a ne face existenţa mai colorată şi mai plină de înţelesuri. Ne întâlnim permanent cu asemenea ocazii şi poate că ar fi bine să le dăm atenţia cuvenită printre multele tonuri de gri în care de multe ori tindem să ne închidem. Postul este un demers mult prea valoros pentru a-l transforma într-un supliciu. Mai bine nu-l mai ţinem decât să-l suportăm ca pe o pedeapsă.

Un nume destul de nebun de data asta, dar el defineşte foarte clar ceea ce am făcut zilele trecute cu o bucată bună de pastramă de oaie, pe care am cumpărat-o gata "aranjată" în onoarea berbecilor la groapă la care ar fi trebuit să ajung la sfârşitul săptămânii trecute. E o poveste simplă, de toamnă, care vorbeşte mai degrabă din imagini decât din cine ştie ce procedee savante :)

Nu e o omletă, deşi seamănă destul de mult cu una. Tortilla este un fel de mâncare foarte simplu de pregătit, foarte potrivit pentru atunci când nu ai timp nici măcar de cumpărături şi trebuie să te descurci repede cu ce ai prin frigider. Nişte ouă tot mai găseşti, iar din punctul de vedere al celorlaltor ingrediente fantezia ar trebui să fie singura limită. Eu am făcut-o cu praz şi salam spaniol, dar la finalul poveştii vă voi sugera mai multe posibile combinaţii.

Urzicile sînt una dintre poftele nărăvite de primele gînduri ale primăverii. Nu adie bine primul freamăt al pămîntului retrezit din amorţeală, că deja mi le imaginez pe urzicile doamne iţindu-se prin pădure, pe după trunchiurile jilave şi obosite ale copacilor. O singură pacoste mare au: sînt cam migăloase la curăţat. Dar, între timp, precupeţii au dibuit lenea proverbială a orăşenilor, aşa că unii le vînd gata curăţate. Că restul e joacă de copii. Vin şi pozele, cînd o porni Photobucket.

Ciobănesc, cum s-ar zice, deşi cele două feluri de brînză ce-l caracterizează nu cred că sînt suficiente pentru a-l califica drept alcătuire pur mioritică. Astăzi punem în caserolă o pregăteală oarecum barbară prin construcţie şi compoziţie, deşi bulzul clasic a mai primit o variantă ceva mai complicată şi mai indigestă în ultimii ani, prin bunăvoinţa poftelor ostoite în bucătăriile citadine.

Oare "alivenci" o fi cu totul defectiv de singular? Asta ar fi o premieră pentru prînzul din caserolă. Pe lîngă faptul că e prima propunere ce conţine carne de porc. Om vrea noi să ocolim subiectul ăsta, dar trebuie să ţinem cont şi de poftele acelora care, măcar o dată la cîteva luni, calcă în păcat, peste pragul primitor al veselului Ghiţă. De data asta, puţin piept la grătar, cât să se împace cu alivencile brînzoase şi mălăioase, făcute ca la stînă.

Na că, din cauza întîrzierii propunerii pentru marţi, am aglomerat două prînzuri în aceeaşi zi. Dar păstrăm regula: pentru ficare zi, o nouă variantă de caserolă. Puiul ţărănesc e o întîmplare culinară pe care am descoperit-o la Cocoşul Roşu, astă-vară. Am regăsit-o de curînd şi la Maxx, în Regie. Sosul de usturoi, pe care eu l-am modificat puţin, si mămăliga friptă pe grătar sînt două atuuri irezistibile ale unei găteli ce stă la îndemîna oricui. Să nu uit: am primit acum cîteva zile întrebarea "usturoi la serviciu?". În majoritatea cazurilor, nu toc usturoiul. Îl călesc sau îl înăbuş întreg, strivit sub lama cuţitului. În felul ăsta, el doar parfumează sosul sau ingredientele, fără a lăsa un miros pregnant, ca în cazul unui mujdei. Sînt prea puţine mîncărurile în care usturoiul poate fi nota pregnantă a aromei, deci îngrijorarea pentru starea de spirit a colegilor d ela birou nu mi se pare deloc fondată :)

Tartele, pizza, pissaladierele şi quiche-urile pot fi o dublă provocare pentru aceia care decid să depăşească orice reticenţă, să-şi asume eventualele eşecuri fără să renunţe şi să intre în bucătărie cu pofta de a crea ceva pentru cei din jurul său. Aluatul şi umplutura. Atît primul cît şi cel din urmă în, probabil, mii de variante. De data asta, un aluat absolut ingenios (sper că nu v-am lăsat impresia că nu mă inspir dintr-o grămadă de cărţi...), somon proaspăt şi dovlecei într-o alternanţă cromatică şi texturală numai bună pentru o sîmbătă însorită, care te face să-ţi fie dor de mare.

Din nou am pornit de la clasicul "ce mai avem prin congelator", dar si de la nevoia de a da cepei din camara un sens in viata. O limba de vaca, nu prea mare. Doua inimi de porc, potrivite. Le-am spalat, le-am curatat bine, le-am taiat in bucati nu prea mari si le-am fiert. Separat. Am adaugat o ceapa si foarte putina sare cind au clocotit si le-am luat spuma. Le-am fiert in cratite cu capac, au nevoie de timp.