Laksa este una dintre cele mai bune supe asiatice pe care mi-a fost dat să le gust în drumurile mele prin acea parte de lume. Am mâncat-o prima oară la Singapore, prin 1996, apoi în Malaezia, în 2001, în timpul "eventurii" mele marinăreşti. De origine malaeziană, Laksa are foarte multe variante de preparare, diferite de la o regiune la alta, dar este preparată şi în alte state asiatice. În principal, există două tipuri de Laksa: Curry Laksa, având ca elemente distincte amestecul de mirodenii, laptele de cocos şi tăiţeii, şi Asam Laksa, în care elementele definitorii sunt peştele şi gustul acru. Eu am făcut o variantă de Curry laksa.

Nu ştiu dacă v-am mai spus, dar eu unul aş putea trăi doar cu peşte şi fructe de mare când vine vorba de "ce-ţi place să mănânci?". Şi, cu siguranţă, aş trăi mai mult. Atât mulţumită faptului că sunt sănătoase pentru organism, cât şi din punctul de vedere al tonusului mental, foarte bine "gâdilat" de lighioanele marine preparate rapid, dar gustos. Despre asta vă vorbesc în cele câteva rânduri şi imagini de mai jos, despre ceea ce în restaurantul Kopel's, al cărui coproprietar sunt, am numit "Grapes of Joy", în deplină antiteză cu un titlu aflat la polul opus, "Fructele mâniei". Asta ca să înţelegeţi şi mai bine relaţia mea cu fermecătoarele fructe de mare.

Tentacule... ochi bănuitori privind de dincolo de straturi tulburi de piele... cerneluri întunecate, folosite ca armă de învăluire şi protecţie în faţa inamicilor mai puternici şi infinit mai nebăgători de seamă... Haide, bre... Vorbim despre o sepie umplută, vorbim despre mâncare, ce atâta lirism subacvantic? :) Pentru că încă îmi doresc să vă împrietenesc mai tare cu vietăţile marine, vă voi povesti mai departe despre o sepie foarte simplă, umplută cu nişte fraţi calamari micuţi şi cu verzituri aromicioase, numai bune pentru o astfel de încercare. Totul foarte simplu şi suficient de rapid.

Cred că prima oară am pus gura pe scoici pe la cinci sau şase ani. Dintr-un borcănel minuscul, parte dintr-un "pachet din străinătate", un concept la mare preţ pe vremea lui Ceauşescu. Nu mai ţin minte ce gust aveau, dar ştiu sigur că era o aromă cu totul nouă, interesantă. Au ajuns într-o ciulama şi ăsta a fost multă vreme singurul fel în care mi le-am închipuit şi la care mă gândeam atunci când spuneam "mi-e poftă de nişte scoici".

Laksa este una dintre cele mai bune supe asiatice pe care mi-a fost dat să le gust în drumurile mele prin acea parte de lume. Am mâncat-o prima oară la Singapore, prin 1996, apoi în Malaezia, în 2001, în timpul "eventurii" mele marinăreşti. De origine malaeziană, Laksa are foarte multe variante de preparare, diferite de la o regiune la alta, dar este preparată şi în alte state asiatice. În principal, există două tipuri de Laksa: Curry Laksa, având ca elemente distincte amestecul de mirodenii, laptele de cocos şi tăiţeii, şi Asam Laksa, în care elementele definitorii sunt peştele şi gustul acru. Eu am făcut o variantă de Curry laksa.

Nu ştiu dacă v-am mai spus, dar eu unul aş putea trăi doar cu peşte şi fructe de mare când vine vorba de "ce-ţi place să mănânci?". Şi, cu siguranţă, aş trăi mai mult. Atât mulţumită faptului că sunt sănătoase pentru organism, cât şi din punctul de vedere al tonusului mental, foarte bine "gâdilat" de lighioanele marine preparate rapid, dar gustos. Despre asta vă vorbesc în cele câteva rânduri şi imagini de mai jos, despre ceea ce în restaurantul Kopel's, al cărui coproprietar sunt, am numit "Grapes of Joy", în deplină antiteză cu un titlu aflat la polul opus, "Fructele mâniei". Asta ca să înţelegeţi şi mai bine relaţia mea cu fermecătoarele fructe de mare.

Tentacule... ochi bănuitori privind de dincolo de straturi tulburi de piele... cerneluri întunecate, folosite ca armă de învăluire şi protecţie în faţa inamicilor mai puternici şi infinit mai nebăgători de seamă... Haide, bre... Vorbim despre o sepie umplută, vorbim despre mâncare, ce atâta lirism subacvantic? :) Pentru că încă îmi doresc să vă împrietenesc mai tare cu vietăţile marine, vă voi povesti mai departe despre o sepie foarte simplă, umplută cu nişte fraţi calamari micuţi şi cu verzituri aromicioase, numai bune pentru o astfel de încercare. Totul foarte simplu şi suficient de rapid.

Cred că prima oară am pus gura pe scoici pe la cinci sau şase ani. Dintr-un borcănel minuscul, parte dintr-un "pachet din străinătate", un concept la mare preţ pe vremea lui Ceauşescu. Nu mai ţin minte ce gust aveau, dar ştiu sigur că era o aromă cu totul nouă, interesantă. Au ajuns într-o ciulama şi ăsta a fost multă vreme singurul fel în care mi le-am închipuit şi la care mă gândeam atunci când spuneam "mi-e poftă de nişte scoici".