Foarte simplă toată povestea asta şi uşor de spus în patru imagini şi o singură frază care să cuprindă toţi paşii care, în mai puţin de jumătate de ceas, îţi pot pune pe masă un castron cu cremă catifelată şi blândă, uşor dulceagă şi de o culoare cu totul şi cu totul cuceritoare. Prin magazine încă se mai găseşte dovleac bun, ieftin şi foarte uşor de folosit în bucătărie, în scopuri foarte gustoase.

Diana Manaux este o fostă colegă de liceu, stabilită în Franţa. Mi-a trimis primul răspuns la provocarea pe care v-am făcut-o în editorialul "Uite cine găteşte". Ea zice că treaba asta merge cu un vin rosé şi cu o salată oarecare, pe placul vostru. Voi ce ziceţi?

Hahahaha! Parcă văd deja feţele unora dintre voi, consternate şi cu ochii uşor bulbucaţi, a mirare sau a dezgust consternat :D Da, dragilor, sufleu de pâine cu unt! O treb'şoară pentru cei plăpânzi de experienţă culinară, menită să le dea aripi şi încredere în semnele de iscusinţă ce pot chicoti pe la colţurile bucătăriei cu o asemenea ocazie. Un dulce simplu, făcut mai mult în joacă, ca orice crâmpei de fericire, din orice direcţie ar veni el.

Sau, mai bine zis, spanac cu cremă. Sau Spanac cremos, dar asta fără a presupune că am transformat spanacul într-o pastă cremoasă... Ufff... uneori mi-aş dori să pot scrie titluri de vreo şase rânduri, în încercarea de a spune totul chiar din primul moment :) Nu-mi spuneţi că nu vi s-a întâmplat şi vouă. O denumire corectă şi mult mai apropiată de ceea ce este, de fapt, povestea de mai jos ar putea fi "Spanac cu sos alb pe bază de amidon de porumb". Deloc banal, suficient de gustos şi foarte ingenios pe post de răspuns la o posibilă întrebare: cum pot pregăti spanacul altfel decât crud sau înăbuşit în varianta clasică.

Orez cu lapte. Şi dacă, totuşi, am încerca să-l facem altfel decât pe vremea copilăriei, altfel decât varianta clasică, pe care ar putea s-o prepare şi copiii? Am gândit un orez cu lapte făcut în maniera unui risotto, cu orezul fiert treptat, nu scufundat sub lichid şi lăsat să absoarbă tot într-o singură tranşă. Dar nu cu supă, ca în variantele "sărate", ci cu lapte dulce, răsfăţat cu arome, apoi amestecat cu bucăţele minuscule de măr, gutuie şi banană.

Una dintre veştile mari ale finalului de an 2009: AM GĂSIT FORME MICI, METALICE, PENTRU TARTE! Eh? Aud ceva şuierături invidioase? Probabil că nu, dar să ştiţi că le căutam de ceva timp. Şi tot nu sunt foarte fericit pentru că mai vreau o dimensiune, astea sunt foarte mici, gen "minitarte", pour les conaisseurs :) Le-am găsit într-un magazin "bazar" de pe strada mea şi mi-a luat ceva până am convins-o pe tânăra buzată şi pieptosă care mi le-a vândut că nu sunt "de brioşe", că "brioşele sunt cu totul altceva" şi că "pentru brioşe există neşte tăvi" etc. Aveau zece bucăţi, una era cam suspectă, aşa că am cumpărat nouă. Le-am pus la treabă în aceeaşi zi.

Un desert foarte uşor şi rapid, numai bun de făcut în fugă, când exact asta parcă-ţi lipseşte de pe masă. Îmi plac mult şarlotele pentru că sunt deserturi care nu conţin făină, baza lor e laptele şi conţin fructe. Cât mai multe fructe, dacă ar fi numai după mine. Desigur, nu puteam să nu-i desenez câteva dungi de ciocolată la final, mai mult de "impresie artistică", dar în bună pace cu tipul de fructe pe care le-am folosit.