• Ingrediente pentru o porţie: calamar, usturoi, faina, oua, ulei de floarea soarelui, lamaie, bere si oregano
• Timp de preparare: 14-15 minute
• Dificultate: scazuta
• Mod de preparare:  Sosul de usturoi il faci din niste usturoi, un ou, ulei de floarea soarelui si putina lamaie ce apoi le amesteci cu un mixer vertical pana cand ajunge la consistenta unei maioneze. Calamarul taiat inele il tavalesti prin faina si il lasi putin sa se odihneasca. Intr-un castron mai mare pui faina, spargi un ou, pui niste sare si piper proaspat macinat  iar aluatul rezultat il desfaci cu bere. Dupa ce obti un aluat mai gros tavalesti calamarul odihnit prin el.  Apoi inele ajung in tigaia cu mult ulei unde le lasi sa se capete o culoare aurie.
• Mod de servire: Semi-Rece

• Ingrediente pentru o porţie: branza grasa, praf de copt, lamaie, portocala, faina, oua, esenta de vanilie, esenta de rom, smantana si dulceata
• Timp de preparare: 13-14 minute
• Dificultate: scazuta
• Mod de preparare:  Amesteci branza, praful de copt, faina, ouale, esenta de rom, esenta de vanilie, coaja rasa de portocala si lamaie. Il lasi putin la racit in frigider si apoi te apuci sa modelezi papanasii. Ai grija sa nu pui zahar pentru ca altfel or sa ti se inegreasca papanasii. formele modelate le pui intr-o tigaie incinsa cu mult ulei. Dupa ce s-au rumenit ii lasi putin sa se raceasca pe putina hartie absorbanta care ii va mai scapa de uleiul in exces. La sfarsit peste papanasi pui dulceata si samantana.
• Mod de servire: Semi-Rece

• Ingrediente pentru o porţie: calamar, vinete, lamaie, faina, usturoi, ulei de masline extra virgin si oregano
• Timp de preparare: 8-9 minute
• Dificultate: scazuta
• Mod de preparare: Inainte sa ajunga pe gratar  - calamarul il ungi cu putin ulei si apoi presari putin oragano. Il lasi pe gratar cat sa se patraunda putin. In timpul acesta vinetele la tai feli si le tavalesti prin faina si sare. Dupa tavaleala le lasi sa se odihneasca intr-o baie de ulei extra virgin in tigaie. Cat sa prinda culoare. Sosul de usturoi il faci din ulei de masline, usturoi zdrobit si oregano.
• Mod de servire: Imediat dupa preparare.

“Prima reactie a lui Viorel atunci cand i-am spus la telefon ca din motiv de lipsa de timp si inspiratie ma gandesc serios sa scriu in acest guest post despre supa instant a fost un ras usor nervos, motiv pentru care m-am grabit sa-i spun ca de fapt ma refeream la cea mai veche reteta de supa instant din lume, inventata de turci acum cateva secole bune, cu mult inainte de aparitia cuburilor si prafurilor pline de te miri ce impotriva carora, pe buna dreptate, Viorel a pornit o cruciada personala.

Ca o mica paranteza, trebuie sa va marturisesc ca pana acum eu unul n-am fost neaparat un purist al bucatariei exclusiv naturale si am mai scapat din cand in cand cate un cub de supa in anumite retete care solicita supa de pui (asa numitul chicken stock, care din pacate la noi nu se gaseste de cumparat), dar promit sa ma dezbar de acest obicei convenabil, rapid si relativ gustos dar in acelasi timp la fel de sanatos precum un hamburger umflat de zahar si alte chestii recoltate din gradina Dealurile Chimiei de catre fast food-uri.

Revenind la supa noastra instant, aceasta se numeste tarhana, nume a carui etimologie reala se pierde undeva in istoria tumultoasa a Orientului dar care are o legenda interesanta, in care se spune ca un sultan mai populist de felul lui s-a decis intr-o buna zi sa viziteze o casa de oameni simpli, de la tara, ca sa vada si el cum se traieste in afara palatelor. Asezat la masa de catre umila gazda, aceasta i-ar fi servit sultanului supa cu pricina (fiarta la repezeala de catre sotia sa), cu capul plecat si cu explicatia ca aceasta este o supa “dar hane” (din casa saracului), si asa i-a ramas numele de atunci.

Aceasta supa este produsa vara si apoi uscata si pastrata pentru lunile reci de iarna, cand se serveste pe post de mic dejun, garnisita cu bucatele de feta si cu fulgi de ardei uscati. La fel ca si in cazul altor bunatati culinare traditionale, precum jambonul uscat sau carnea pastrata in grasime, metoda de preparare a amestecului s-a nascut din necesitatea de a pastra pe termen lung acest aliment in lipsa conditiilor de refrigerare, acest lucru fiind posibil deoarece amestecul are o aciditate relativ crescuta si o umiditate redusa, fapt ce pastreaza proteina din lapte o lunga perioada de timp, de pana la 1 an.

In ciuda faptului ca este in esenta o supa instant, tarhanaua este o supa foarte consistenta si hranitoare, avand un gust dulce acrisor minunat, in care se simt ardeii si rosiile dar si iaurtul readus la viata prin hidratare. Daca adaugam la acest amestec si savoarea cremoasa data de branza feta precum si zvacul dat de fulgii de ardei iute, e usor de imaginat de ce ne bateau ienicerii si spahii turci de ne sarea apa-n cap dupa asemenea mic dejun )

Metoda in sine este foarte simpla dar necesita o perioada destul de lunga, motiv pentru care in ziua de azi majoritatea consumatorilor de tarhana isi procura mixul din magazinele de mirodenii (unde am gasit-o si eu, de altfel, in spatele pietei de peste din Istanbul). La noi n-am cautat-o inca, dar presupun ca se poate gasi (sau comanda) la bacaniile cu specific oriental.

In cazul in care totusi vreti, macar din curiozitate, sa incercati sa preparati acest mix de supa instant in mod traditional, acasa, aveti nevoie de urmatoarele ingrediente:

- 2-3 ardei rosii (grasi sau capia, curatati de seminte si tocati)

- 2-3 cepe medii (curatate si tocate)

- 2-3 rosii mari (curatate de coaja si de seminte si apoi tocate)

- 4-500ml de iaurt nepasteurizat sau kefir (trebuie sa aiba culturile active, ca sa declanseze fermentatia)

- 1 lingurita de drojdie, dizolvata in prealabil in putina apa calduta (daca folositi kefir, nu mai e nevoie de drojdie, deoarece culturile din kefir o au deja)

- 7-800g de faina alba sau integrala (cantitatea poate varia in functie de cat de umed iese amestecul initial)

- cate 1 lingurita de ierburi aromate, uscate (menta, marar si oregano)

- cate 1 lingurita de sare, zahar si piper

- 2 lingurite de ulei de masline

Metoda de preparare a mixului este urmatoarea:

- pasati toate ingredientele (mai putin faina) in mixer pana se transforma intr-o pasta

- transferati pasta intr-un bol mare si incorporati faina progresiv pana obtineti un aluat precum cel de cozonac.

- lasati acest aluat la dospit (intr-un loc caldut, acoperit cu o carpa umeda) timp de 5-6 zile, framantandu-l putin (cate 3-4 min) in fiecare zi, ca sa iasa gazele de fermentatie in exces.

- dupa ce aluatul nu mai creste, acesta se separa in cateva gogoloaie care se pun pe o tava acoperita cu un tifon si se lasa la uscat la soare, avand grija ca in fiecare zi sa se imparta fiecare gogoloi in alte cateva mai mici; acest proces mai dureaza inca vreo cateva zile, pana cand aluatul initial s-a transformat intr-o multime de bilute uscate, care se faramiteaza usor cu facaletul sau si mai usor in mixer

- amestecul rezultat este chiar supa instant tarhana, aceasta putandu-se pastra de acum intr-un loc uscat si racoros chiar si un an.

Acum ca aveti deja mixul facut de catre voi (primul care se incumeta are o sticla de vin de la mine, btw ), cumparat dintr-o bacanie orientala de la noi sau adus direct de la Stambul, mai ramane doar sa preparati rapid supa si sa va delectati cu savoarea ei minunata, dupa cum urmeaza:

- puneti 2-3 linguri de mix de tarhana intr-o oala cu cca 100ml de apa si lasati sa se hidrateze bine, pret de vreo 2 ore

- adaugati 750ml de supa de pui (merge si cu apa, daca n-aveti supa la indemana si nu vreti sa folositi cuburile from hell )) si 2 linguri de pasta de rosii, precum si un ardei rosu tocat

- dati in clocot si apoi topiti in supa fierbinte un sfert de pachet de unt

- mai fierbeti pret de 6-7 min (sau pana cand supa ajunge la consistenta dorita de voi; eu unul o prefer mai cremoasa si am lasat-o sa scada mai mult, vreo 10 min), ajustati dupa gust cu niste sare (daca e nevoie) dupa care luati-o de pe foc si lasati-o sa se raceasca putin, cat sa nu va ardeti la limba cand o sa va repeziti la ea

- serviti-o in aplauzele asistentei, ornata cu niste bucatele de feta si cu fulgi de ardei iute sau paprika

Enjoy!”

Ingrediente pentru trei-patru porţii: zahăr pudră – 125 g; unt moale – 125 g; făină – 125 de grame; ouă – 2; banane coapte – 2; zahăr vanilat – un plic; praf de copt – un plic; migdale nesărate – o mână.

Pasul 1. Am frecat untul şi zahărul într-un castron încăpător, cu o spatulă curată, de lemn sau de plastic. Le-am amestecat bine, până am obţinut un amestec cremos, puţin pufos, şi până ce tot zahărul a fost încorporat în cantitatea de unt.

Pasul 2. Am adăugat primul ou şi zahărul vanilat. Am bătut bine compoziţia cu un tel, până când oul şi zahărul au fost încorporate.

Pasul 3. Am adăugat al doilea ou şi o lingură de făină. Am continuat să bat totul bine, cu telul. E bine să încorporaţi ouăle pe rând, pentru a da timp aluatului să se amestece bine. Lingura de făină ajută compoziţia să devină cremoasă şi să se pregătească pentru restul cantităţii pe care o veţi adăuga. Telul este cea mai bună unealtă în astfel de cazuri pentru că vă ajută să amestecaţi foarte bine ingredientele şi să nu faceţi cocoloaşe de făină.

Pasul 4. Am aprins cuptorul. Am pasat bananele într-un castron, cu o furculiţă.

Pasul 5. Am adăugat în castronul mare piureul de banane, praful de copt şi restul de făină. Am bătut totul foarte bine cu telul, câteva minute, pentru ca toate ingredientele să se amestece şi să formeze o pastă fină, fără bucăţi de banană.

Pasul 6. În imaginea de mai jos puteţi vedea consistenţa compoziţiei finale. Am uns un vas termorezistent cu foarte puţin ulei. Am pus pe fundul şi pe pereţii vasului o coală de hârtie pentru copt. Am uns-o şi pe ea cu un strop de ulei, după care am pus toată compoziţia în vas.

Pasul 7. Am tăiat grosier migdalele, cu un cuţit. La fel de simplu, voi le puteţi mărunţi mult, în funcţie de propria opţiune. Mie-mi plac mai măricele, nu chiar pulbere. Am împrăştiat migdalele pe toată suprafaţa compoziţiei din vasul termorezistent şi l-am băgat în cuptor.

Pasul 8. Am ţinut-o la copt aproximativ 25 de minute, verificând destul de des culoarea de la suprafaţă şi gradul de coacere din interior. Sunt câteva feluri în care puteţi regla viteza de coacere a unei astfel de copturi. În principiu, dacă s-a rumenit deja după primele zece-cinsprezece minute, e clar că riscaţi să rămână necoaptă în interior, deci e bine să micşoraţi intensitatea focului.

Pentru a verifica dacă e coaptă, e bine să verificaţi: greutatea vasului (cu cât e mai uşor, cu atât mai coaptă e prăjiturica; elasticitatea – apăsaţi cu degetul în mai multe puncte ale prăjiturii şi, în funcţie de cît de rapid îşi revine la forma iniţială, aflaţi cât mai are de stat; desigur, nu în ultimul rând, testul scobitorii e sfânt – înfigeţi-o în mijlocul preparatului şi dacă băţul iese destul de rece şi /sau umed, prăjitura nu e coaptă suficient.

Bonus? Doar nu era să închei povestea fără o imagine cu prăjiturica în secţiune. Dar vă rog frumos (ştiu că e greu), nu tăiaţi din ea mai devreme de zece minute după ce aţi scos-o din cuptor. Scoateţi-o din vas şi din hârtia de copt, pe un prosop curat sau pe un fund de lemn, lăsaţi-o să se răcorească măcar zece minute. Poftă mare!

Ingrediente: îngheţată, făină, zahăr vanilat, ouă, ulei pentru prăjit.

Principiul. Înainte de cei câţiva paşi deloc laborioşi ai unei îngheţate prăjite, să vă explic puţin care e treaba cu jucăria asta. O biluţă de îngheţată tăvălită prin ingredientele obişnuite ale unui înveliş pentru “pane”, apoi prăjite rapid, în baie de ulei (da, de data asta am comis-o, dar am făcut-o doar de dragul experimentului) foarte fierbinte, fără ca îngheţata să se scurgă din “gogoaşa” exterioară. Nu e simplu, jur!

Pasul 1. Am răcit bine îngheţata. Ca să-ţi micşorezi considerabil şansele ca îngheţata să se topească în timpul prăjirii, e bine să alegi o îngheţată cu consistenţă cât mai dură după încheţare. Sigur, trebuie să fie gustoasă, plăcută, dar cu cât mai tare, cu atât mai bine. Eu am avut o îngheţată cremoasă, cu rom şi stafide, care la primul test mi-a făcut probleme.

Pasul 2. Am pus câteva ouă într-un castron şi le-am bătut cu puţin zahăr vanilat. Şi ouăle trebuie să fie foarte reci. De fapt, în afară de tigaia cu ulei cât mai fierbinte, totul ar trebui să fie foarte rece în etapa de modelare. Poate chiar încercaţi să faceţi toată treaba în frigider Într-un alt castron am pus făină.

Pasul 3. Am pus ulei la încins într-o tigaie. Aveţi nevoie de ulei cu punctul de ardere la temperatură cât mai înaltă. Uleiul de palmier, care are şi marele avantaj de a nu împrumuta preparatului absolut niciun gust sau miros, se arde mai greu decât alte tipuri de ulei. Cert este că trebuie încins cât mai tare. De ce? Pentru că învelişul din ou şi făină din jurul bilei de îngheţată trebuie să se prăjească înainte ca îngheţata să înceapă să se topească. Weird, ha?

Pasul 4. Prepararea. Asta e, de fapt, cea mai simplă treabă. Poţi alege două variante: să faci un aluat subţire, din ouă, făină şi arome, prin care bila de îngheţată este tăvălită o singură dată, sau să păstrezi ingredientele separat şi să ai nevoie de repetarea trecerii îngheţatei prin cele două straturi. Aşa am făcut şi eu, dar sigur voi încerca cealaltă variantă data viitoare.

Aşa că am scos îngheţata cu o lingură din cutie şi am tăvălit-o prin făină, apoi prin ou, apoi din nou prin făină, prin ou şi din nou prin făină. La prima porţie uleiul nu era suficient încins, aşa că, până s-a prăjit exteriorul, toată îngheţata s-a topit în tigaie, stricând uleiul. L-am schimbat şi am repetat povestea. De data asta am lăsat să se încingă bine (nu am avut ulei de palmier, ci de floarea soarelui, adică ÎN NICIUN CAZ! ) şi a ieşit cât de cât o treabă interesantă. Cert este că învelişul a fost rumen în timp ce îngheţata a rămas întreagă, înăuntru. Rezultatul e în imaginea de mai jos.

Nu voi face niciodată aşa ceva în cantitate mare, dar cu siguranţă voi mai încerca acest desert până voi fi mulţumit de rezultat. Paradoxul şi provocarea mi se par atât de interesante, încât chiar vreau să văd dacă voi reuşi vreodată să obţin porţia perfectă de “îngheţată prăjită”. Dacă aţi încercat aşa ceva până acum sau dacă vă decideţi să vă puneţi mintea cu ea, vă aştept cu propriile poveşti şi experienţe.

Ingrediente pentru o pâine cu diametrul de aproximativ 25 de centimetri: făină obişnuită – 400 g şi o cantitate mică pentru frământat; drojdie uscată – o linguriţă şi jumătate (am pus uscată tocmai din teama de prea multă umiditate, dar nu cred că am făcut bine); ulei de măsline – două linguri; sare – o linguriţă; zahăr – o linguriţă; apă călduţă – aproximativ 350 ml; măsline fără sâmburi – 100 g; roşii uscate la soare (ideal ar fi să nu provină dintr-un borcan cu ulei, ci să folosiţi roşii uscate şi atât, ceea ce eu nu am avut) – 40 g (vreao cinci-şase bucăţi). Pentru “faţă”: boia dulce de ardei, sare grunjoasă de mare, seminţe de chimen, puţin oregano uscat.

Pasul 1. Am pus făina într-un vas mare, în care urma să am loc suficient pentru amestecat. În mijlocul cantităţii de făină am pus sarea, zahărul, drojdia şi uleiul.

Pasul 2. Am amestecat întâi ingredientele din mijloc, făcând o pastă peste care am început să adaug apa în cantităţi mici. Am continuat să amestec în mijloc, aducând din ce în ce mai multă făină în interiorul aluatului. Când am încorporat toată făina şi toată apa, aveam un aluat care se desprindea de mână. Pentru a ajunge la consistenţa corectă, reglaţi cantităţile de apă şi de făină. Dacă aluatul este cleios, adăugaţi cantităţi mici de făină. Dacă, dimpotrivă, aluatul este prea uscat, puneţi cantităţi mici de apă. În niciun caz ulei.

Pasul 3. Am modelat aluatul în formă de minge puţin turtită şi l-am pus într-un vas mare, uns cu puţin ulei, la dospit. La cald, departe de fereastră, dar nu foarte aproape de sursa de căldură. Am acoperit vasul cu prosoape curate, puteţi să-l acoperiţi şi cu folie de plastic.

Pasul 4. Am scurs măslinele de cea mai mare parte a saramurii în care le cumpărasem. Le-am pus, împreună cu roşiile uscate, pe un strat dublu de prosoape absorbante de bucătărie. Din păcate, roşiile mele uscate stătuseră în ulei, deci a fost destul de complicat să scot umezeala din ele. Este motivul pentru care vă recomand să căutaţi roşii uscate “natur”. Le-am tamponat, le-am presat, le-am transferat de pe prosoapele de hârtie pe fundul de lemn şi le-am tocat nu foarte mărunt, cât să ai în ce să-ţi înfigi dinţii când dai de ele în pâine.

Pasul 5. Aluatul a dospit o oră şi ceva, timp în care aproape şi-a dublat cantitatea. Nici aici n-am fost foarte mulţumit, aluatul nu a crescut cât mi-aş fi dorit, iar consistenţa a fost mai puţin pufoasă decât în cazurile în care am folosit drojdie proaspătă. Am transferat aluatul pe suprafaţa de frământare, pudrată cu puţină făină. Am frământat aproximativ zece minute, cu ambele mâini, încercând să scot cea mai mare parte din aerul din cocă.

Pasul 6. Am încorporat treptat măslinele şi roşiile, în câteva tranşe. Am frământat cu grijă, încercând să distribui cele două noi ingrediente în toată cantitatea de aluat.

Pasul 7. Când am terminat de încorporat măslinele şi roşiile, am dat aluatului o formă rotundă, am pus pâinea necoaptă pe o tavă căptuşită cu hârtie de copt, unsă cu puţin ulei de măsline. Am turtit-o până am adus-o la forma unui disc cu diametrul de aproximativ 20 de centimetri şi înălţimea de două degete şi jumătate. Puteţi folosi o tavă rotundă sau dreptunghiulară în care aluatul să nu ocupe tot spaţiul pe care este aşezat.

Pasul 8. Am uns suprafaţa aluatului cu puţin ulei de măsline. Am pudrat cu boia dulce, am presărat sare grunjoasă, seminţe de chimen şi oregano uscat.

Pasul 9. Este una dintre acele pâini pe care mai degrabă o rupi decât să o tai cu cuţitul, aşa că am zis să uşurez puţin treaba după ce pâinea va fi fost gata: am crestat aluatul în opt felii (jumătate, sferturi, optimi de cerc) până aproape de bază. Nu am tăiat până la capăt. Am pus pâinea la crescut, în tava, timp de aproximativ 40 de minute.

Pasul 10. Am copt pâinea în cuptorul încins în prealabil (minimum 15 minute), la foc mediu, pentru a putea controla în răstimpuri stadiul de coacere. Nu mă las în nădejdea aragazului şi nu m-aş lăsa nici în grija unui cuptor electric, cu gradaţii şi temperaturi măsurate. Prefer să fiu atent la cât e pâinea de coaptă şi să modific intensitatea focului în funcţie de două “constante”: cât a crescut pâinea şi cât de rumenă este la suprafaţă. Desigur, interiorul poate fi verificat după aceeaşi metodă a bunicii: o scobitoare înfiptă în mijloc. Dacă băţul iese umed şi nu prea fierbinte, pâine nu e încă suficient de coaptă. Mai există şi testul sunetului, care nu funcţionează întotdeauna: dacă pâinea bătută cu degetele sună a gol, e coaptă.

Concluzii: 1. rămân la drojdia proaspătă; 2. data viitoare voi reduce cantitatea de măsline; 3. data viitoare voi încerca să folosesc roşii uscate care nu au stat în ulei sau voi stoarce vreo două ore uleiul din cele conservate în borcan. Altfel? Pâina asta e foarte gustoasă! Un motiv suficient de puternic să repet povestea şi să încerc să o ajut să crească mai mult data viitoare.

Ingrediente pentru vreo 8 rulouri măricele. Aluat: făină – aproximativ 400 g plus o cantitate mai mică pentru frământat şi întins; lapte praf – 3 linguri pline; drojdie proaspătă – un pacheţel de 25 de grame; unt – 3/4 dintr-un pachet, aproximativ 170 g; zahăr pudră – 3 linguri pline; sare – o jumătate de linguriţă; apă călduţă – aproximativ 250 ml. Cremă: gălbenuşuri proaspete – 5 bucăţi; un ou întreg; unt – restul din pachetul folosit pentru aluat – aproximativ 30 g; cacao – două linguri pline; zahăr pudră – 2-3 linguri; smântână dulce (lichidă) – aproximativ 100 ml; un strop de esenţă de rom.

Pasul 1. Într-un castron mare, încăpător, am pus făina. În mijlocul ei am pus toate celelalte ingrediente pentru aluat. Am pus drojdia sfărâmată, pentru a o putea încorpora mai uşor. E bine ca untul să fie cât mai moale atunci când îl puneţi (tăiat în cubuleţe) în compoziţie.

Pasul 2. Am amestecat cu mâna ingredientele din mijlocul cantităţii de făină. M-am folosit de consistenţa cremoasă a untului pentru a încorpora drojdia, laptele praf şi zahărul pudră.

Pasul 3. Am început să adaug apa călduţă în cantităţi mici, aducând în compoziţia din mijloc mici cantităşi de făină pe care am încorporat-o treptat în compoziţie. E bine să puneţi apa puţin câte puţin, pentru a putea ţine sub control umiditatea aluatului. Dacă, după ce aţi adunat toată făina în compoziţie, aluatul e prea umed, adăugaţi mici cantităţi de făină şi frământaţi până ce aluatul se desprinde de mână şi poate fi lucrat lejer. Dacă, dimpotrivă, aluatul e prea uscat şi nu se leagă, adăugaţi cantităţi mici de apă călduţă, până ce obţineţi consistenţa dorită.

Pasul 4. Am frământat aluatul aproximativ zece minute, pe suprafaţa de masă pudrată cu puţină făină. Nu vă aşteptaţi ca aluatul să devină foarte elastic în faza aceasta. El nu seamănă cu aluatul de pâine pentru că are în compoziţie zahăr, unt destuld e mult şi lapte praf, ingrediente care-l fac mai greu şi mai dens. Frământaţi pentru a fi siguri că toate ingredientele s-au deistribuit bine în toată cantitatea de aluat.

Pasul 5. Am pus aluatul într-un vas de plastic, uns cu puţin ulei sau cu un strop din restul de unt rămas pe hârtia pachetului. Am acoperit vasul cu un prosop curat şi l-am pus aproape de caloriferul din bucătărie, dar în niciun caz lipit de elemenţii fierbinţi. La o distanţă considerabilă, dar destul de aproape de căldura emanată.

Pasul 6. Am ales gălbenuşurile de albuşuri şi le-am răsturnat într-un castron încăpător. Am pus zahărul pudră şi untul moale, am frecat gălbenuşurile cu cele două ingrediente până ce compoziţia a devenit omogenă şi deschisă la culoare. Am adăugat cantitatea de cacao şi am omogenizat din nou. Am pus apoi esenţa de rom şi smântâna şi am amestecat bine.

Pasul 7. Am pus crema într-o cratiţă cu fund gros şi am fiert-o pe cea mai mică flacără a celui mai mic ochi al aragazului, amestecând tot timpul. Crema nu trebuie să fiarbă în clocote, iar mişcarea continuă a spatulei ajută crema să rămână fină, fără cocoloaşe sau alte depuneri solide. Când s-a îngroşat, am luat-o d epe foc şi am pus-o pe balcon, la răcoare.

Pasul 8. Aluatul a stat la dospit aproximativ trei ore. A crescut greu, încet, din cauza compoziţiei dense, a untului şi zahărului. Aproape că şi-a dublat dimensiunile, dar aşteptarea a fost destul de apăsătoare. Tot ce vă sfătuiesc este să aveţi răbdare. Oprirea dospirii înainte de vreme este, cu siguranţă, cheia eşecului cu un astfel de aluat. Am ştiut că a crescut destul când, după cele trei ore, după ce l-am împuns cu degetul, aluatul a scos mici poncituri în procesul lent de revenire la forma iniţială.

Pasul 9. Am pus aluatul pe suprafaţa de frământare pudrată cu puţină făină şi l-am frământat bine alte zece minute. L-am omogenizat din nou, am scos tot aerul din el, l-am nivelat bine şi l-am tăiat în trei bucăţi egale.

Pasul 10. Am întins cu sucitorul (pudrat şi el cu făină, pentru a nu se lipi de cocă) fiecare bucată de aluat într-o foaie groasă de aproximativ 2-3 milimetri. Dacă puteţi s-o scoateţi mai subţire, chiar vă rog. Având în vedere că aluatul va creşte din nou după umplere, foaia ar trebui să fie cât mai subţire. Ca lungime, ea trebuie să poată fi pliată de trei ori şi “închisă” pe laterala lungă. Stabiliţi singuri dimensiunile, în funcţie de lăţimea viitoarelor rulouri. Eu am calculat aproximativ patru degete pentru fiecare tură de aluat. Am tăiat marginile foii de aluat pentru a obţine un dreptunghi cât de cât regulat.

Pasul 11. Pe una dintre laturile foii, am întins un strat de cremă de ciocolată cu o pensulă pe care o folosesc doar în bucătărie.

Pasul 12. Am pliat latura foii de aluat peste stratul de cremă şi am repetat povestea cu ciocolata pe toată suprafaţa aluatului. Am repetat aceeaşi operaţiune încă o dată, în total trei ture de aluat cu ciocolată. La margine, am închis aluatul cu capătul bont al unei furculiţe, presând straturile de aluat între ele. Probabil că grosimea foii mele şi închizătura neîndemânatică au dus la desfacerea rulourilor în timpul coacerii. Deci ar fi bine să fiţi mai atenţi decât mine la aceste detalii. Am tăiat fiecare rulou în trei bucăţi şi am pus toate segmentele într-o tavă căptuşită cu hârtie de copt unsă cu puţin ulei. Am repetat toată treaba şi cu celelalte două tranşe de aluat.

Pasul 13. Am aprins cuptorul. Am acoperit tava şi am pus-o în acelaşi loc unde ţinusem prima oară aluatul la dospit. Faza asta a durat aproximativ o oră şi jumătate. Aluatul a crescut din nou, lăsând la vedere umplutura şi chiar rupându-se în unele cazuri, pe la margini.

Pasul 14. Am pus tava cu rulouri în cuptor, la copt, la foc mediu spre mic. După ce bibilisem la ele atâta vreme, ultimul lucru pe care mi l-aş fi dorit era să se ardă sau să se strice în cuptor. Aşa că focul mediu spre mic mi-a permis să le ţin sub control, verificându-le culoarea în răstimpuri.

Pasul 15. Când au fost aproape coapte, umflate şi nu foarte rumene, le-am scos din cuptor, am bătut un ou, am uns toate rulourile cu oul bătut şi am presărat câteva cristale de zahăr pe fiecare. Le-am pus la loc în cuptor şi le-am mai ţinut până ce au căpătat strălucirea oului copt. Nu mai mult de cinci-şapte minute.

Cum au fost? În primul rând pufoase. Apoi aromate şi uşor cremoase de la compoziţia din interior. Pe măsură ce s-au răcit, crema a intrat în stratul pufos de aluat copt şi parcă şi-au potenţat aromele. Sunt convins că erau şi mai bune cu mici cubuleţe de rahat în compoziţie, sau cu un dram de mac amestecat în vremă. Consistenţa a fost asemănătoare cozonacului şi aproape că am umplut un pahar cu lapte ca să-l pun lângă jumătatea mea de rulou O parte dintre ele au ajuns la coaforul din cartier, unde doamnele s-au mirat tare că “tipu’ ăla atât de neprietenos şi de pretenţios face prăjituuuuuri?!” Well…nu vreţi să fiţi prin preajmă când cineva îşi bate joc de perciunii mei :p