Îl cheamă Florin Itu şi e un tip foarte cool. Adică face parte din acea categorie de "early adopters" care s-au îndrăgostit atât de tare de Orientul Îndepărtat, încât nu mai văd nimic excitant într-o călătorie prin Europa, care nu se mai entuziasmează nici la ideea unui joint în Amsterdam, nici la planul unei petreceri cu figuri în vârful Turnului Eiffel. Poate că şi implicarea lui bine înrădăcinată în industria muzicală (Fry e mare mahăr la o foarte inspirata si jucausa companie din industria evenimentelor preponderent muzicale, Livehouse se cheama), faptul că este unul dintre cei mai vechi români cu blog sau minunile abracadabrante ale Thailandei l-au îndrumat către gusturi nu foarte neaoşe :) Cert este că s-a apucat de câteva luni de un blog culinar şi, în postura asta, a început să devină cunoscut unui public mai larg. A acceptat camaradereşte să vă spună o poveste foarte interesantă.

...sau "prăjitura lui 125"...sau "prăjiturică rapidă pentru uimit mesenii"...sau.... Asta poate fi o joacă dulce şi plăcută în orice moment te învârţi prin cămară sau prin frigider căutând ceva dulce, bun, cald, pufos, făcut cu ingrediente pe care, în majoritatea lor, e imposibil să nu le ai în casă. Poate fi o compoziţie de bază pentru foarte multe alte combinaţii, poate conţine alte fructe sau poate primi o glazură simplă, după pofta inimii, în funcţie de inspiraţia de moment. Pentru că e simplă şi foarte uşor de făcut.

Ciudată denumirea din titlu, nu-i aşa? Pentru aceia dintre voi care nu aţi mai auzit de treb'şoara asta destul de kinky, trebuie să menţionez că e o specialitate asiatică destul de comună prin acele părţi de lume. Alături de fructele în caramel, îngheţata prăjită este un desert care nu prea lipseşte din meniurile restaurantelor chinezeşti. Am vorbit sâmbătă despre ea, cu un bucătar foarte tânăr şi priceput pe care l-am surprins în "exerciţiul funcţiunii" la o petrecere privată. Şi, dacă tot am amintit de el, dacă locuiţi sau aveţi biroul în zona Băneasa, Otopeni, Corbeanca, Paradisul Verde şi vă bate gândul să încercaţi un catering asiatic, Bento găteşte şi livrează în zonă.

De rupt cu cei buni, în jurul mesei, lângă bucate de post sau de dulce... Sau de mâncat aşa cum se află, cu gândul la vară, la vremuri bune şi golfuri cu valuri blânde şi briză jucăuşă :) Dincolo de reverii, sâmbătă am scris pe Facebook despre faptul că urma să mă apuc de treb'şoara asta. Atenţionarea bunului Cristi Roman ("Fii atent la proportia de masline/rosii uscate, fiindca sunt apoase amandoua si sa n-ai pb. cu aluatul care le inconjoara, atunci cand painea e gata, sa fie nefacut.") n-a fost degeaba, dar am suficiente motive să repet experienţa asta.

Era să fac cozonac! Povestea asta începe în urmă cu câteva zile, când am făcut un aluat obişnuit, în care am pus nişte zahăr pudră şi un sfert de pachet de unt. Intenţionam să fac o compoziţie ceva mai dulce, pe care am întins-o în foaie nu prea groasă şi pe care am uns-o în trei ture cu...ciocolată amăruie topită. N-a fost chiar o catastrofă, dar o clasasem deja în categoria articolelor în care voi aveţi ocazia să învăţaţi din greşelile mele. Au fost destul de fade, ciocolata s-a cam ars, aluatul a rămas dens şi s-a întărit destul de repede. Aşa că le-am făcut din nou.

În cazul în care v-aţi cam plictisit de eternele clătite cu "ceva" sau "cu altceva", rulate individual şi dispărute într-un timp reprezentând a zecea parte din timpul dedicat pregătirii lor, vă propun mai jos o versiune ceva mai "altfel", o variaţiune care e posibil să vă ajute să priviţi un desert banal dintr-o perspectivă ceva mai creativă. Sunt clătite cu umpluturi diferite, asamblate împreună şi tăiate rondele. 

Îmi doream de multă vreme să mă reîntâlnesc cu aceste simpatice delicii. În cele opt luni petrecute, în 2001, la bordul unui vas de croazieră cu care am plutit (oarecum în propria mea derivă la acea vreme) pe mai multe mări ale Estului îndepărtat, clasicele chifle aromate, cu gaură în mijloc, erau accesibile mai degrabă pasagerilor. Dar pentru că şi la brutăria de pe vas existau băieţi de treabă, făceam rost destul de des, la micul dejun, de simpaticele şi pufoasele pâinici găurite. Le-am făcut şi eu zilele trecute, ghidându-mă după procedeul clasic care le individualizează. Pentru că "bagels" nu sunt doar dospite şi coapte clasic, ci şi opărite puţin, în apă dulce şi parfumată, înainte de a fi puse în cuptor.

Nu e prima dată când fac un quiche. Dacă veţi căuta în articolele precedente care vorbesc despre quiche, probabil vă veţi da seama sau vă veţi aduce aminte că nu e deloc o treabă complicată, ba chiar beneficiază de cele două mari avantaje după care se dă în vânt individul contemporan: e gata repede şi compoziţia poate conţine o mulţime de combinaţii de ingrediente. Quiche-ul e quiche dacă respectă două principii mari şi late: umplutura e pusă într-un aluat fraged sau din foietaj şi trebuie să fie "legată" cu un amestec de ouă şi smântână. Pe Smokey Robinson l-am văzut de curând într-o ediţie "American Idol" dedicată muzicii create în ultimele decade la legendarul Motown Records. Şi pentru că Smokey e un individ pe care eu îl preţuiesc tare, iar în quiche-ul de azi am pus ceva cărniţă afumată, am zis să-i dedic lui trebşoara asta :) Mai jos, explicaţii pas cu pas şi opt poze grăitoare.

Una dintre veştile mari ale finalului de an 2009: AM GĂSIT FORME MICI, METALICE, PENTRU TARTE! Eh? Aud ceva şuierături invidioase? Probabil că nu, dar să ştiţi că le căutam de ceva timp. Şi tot nu sunt foarte fericit pentru că mai vreau o dimensiune, astea sunt foarte mici, gen "minitarte", pour les conaisseurs :) Le-am găsit într-un magazin "bazar" de pe strada mea şi mi-a luat ceva până am convins-o pe tânăra buzată şi pieptosă care mi le-a vândut că nu sunt "de brioşe", că "brioşele sunt cu totul altceva" şi că "pentru brioşe există neşte tăvi" etc. Aveau zece bucăţi, una era cam suspectă, aşa că am cumpărat nouă. Le-am pus la treabă în aceeaşi zi.