Îl cheamă Florin Itu şi e un tip foarte cool. Adică face parte din acea categorie de "early adopters" care s-au îndrăgostit atât de tare de Orientul Îndepărtat, încât nu mai văd nimic excitant într-o călătorie prin Europa, care nu se mai entuziasmează nici la ideea unui joint în Amsterdam, nici la planul unei petreceri cu figuri în vârful Turnului Eiffel. Poate că şi implicarea lui bine înrădăcinată în industria muzicală (Fry e mare mahăr la o foarte inspirata si jucausa companie din industria evenimentelor preponderent muzicale, Livehouse se cheama), faptul că este unul dintre cei mai vechi români cu blog sau minunile abracadabrante ale Thailandei l-au îndrumat către gusturi nu foarte neaoşe :) Cert este că s-a apucat de câteva luni de un blog culinar şi, în postura asta, a început să devină cunoscut unui public mai larg. A acceptat camaradereşte să vă spună o poveste foarte interesantă.

Deocamdată doar imaginile, dar vorbim mai târziu despre ce şi cum am făcut. N-au fost ele nici pufoase şi nici arătoase, dar la gust rivalizează cu multe prostii vândute prin magazine. E o primă încercare, e clar că o voi repeta.

Later edit: am reuşit să adaug între timp şi cei câţiva paşi simpli ai acestei propuneri. Am adăugat şi părerile sau nedumeririle asupra unor astfel de turte. Totul, mai jos.

De rupt cu cei buni, în jurul mesei, lângă bucate de post sau de dulce... Sau de mâncat aşa cum se află, cu gândul la vară, la vremuri bune şi golfuri cu valuri blânde şi briză jucăuşă :) Dincolo de reverii, sâmbătă am scris pe Facebook despre faptul că urma să mă apuc de treb'şoara asta. Atenţionarea bunului Cristi Roman ("Fii atent la proportia de masline/rosii uscate, fiindca sunt apoase amandoua si sa n-ai pb. cu aluatul care le inconjoara, atunci cand painea e gata, sa fie nefacut.") n-a fost degeaba, dar am suficiente motive să repet experienţa asta.

Era să fac cozonac! Povestea asta începe în urmă cu câteva zile, când am făcut un aluat obişnuit, în care am pus nişte zahăr pudră şi un sfert de pachet de unt. Intenţionam să fac o compoziţie ceva mai dulce, pe care am întins-o în foaie nu prea groasă şi pe care am uns-o în trei ture cu...ciocolată amăruie topită. N-a fost chiar o catastrofă, dar o clasasem deja în categoria articolelor în care voi aveţi ocazia să învăţaţi din greşelile mele. Au fost destul de fade, ciocolata s-a cam ars, aluatul a rămas dens şi s-a întărit destul de repede. Aşa că le-am făcut din nou.

Îmi doream de multă vreme să mă reîntâlnesc cu aceste simpatice delicii. În cele opt luni petrecute, în 2001, la bordul unui vas de croazieră cu care am plutit (oarecum în propria mea derivă la acea vreme) pe mai multe mări ale Estului îndepărtat, clasicele chifle aromate, cu gaură în mijloc, erau accesibile mai degrabă pasagerilor. Dar pentru că şi la brutăria de pe vas existau băieţi de treabă, făceam rost destul de des, la micul dejun, de simpaticele şi pufoasele pâinici găurite. Le-am făcut şi eu zilele trecute, ghidându-mă după procedeul clasic care le individualizează. Pentru că "bagels" nu sunt doar dospite şi coapte clasic, ci şi opărite puţin, în apă dulce şi parfumată, înainte de a fi puse în cuptor.

În 2009, pe 1 ianuarie, am făcut pentru prima dată un aluat de pâine. Şi de curiozitate, dar şi pentru că voiam să-mi încep anul gătind şi dorindu-mi să gătesc mult şi cu spor tot anul. N-am greşit nimic fundamental la acel aluat, doar că la final am avut vreo cinci-şase "chifle" tari ca piatra. Gustoase ele, în felul lor, dar puteai sparge capete de mamut cu ele. La fel mi s-a-ntâmplat şi prin toamnă, când colegii de la Bakemono le-au înfulecat fierbinţi, dar cu oarecare precauţie pentru propriile măsele greu puse la încercare. Puţin înainte de Crăciun am făcut primele pâini cât de cât mâncabile şi tot atunci am încercat şi variaţiuni cu măsline şi seminţe de dovleac. Dar la astea deja îl aveam complice pe Jamie Oliver, care m-a scos din nou din mica mare dilemă. Pe 1 ianuarie am făcut pâine bună.

Nu e chiar o lipie şi nici focaccia. Sau este, dar nu seamănă deloc cu lipia clasică, pe care o ştim de pe la dughenele cu shaorma sau din magazine. Khoubiz e mai pufoasă, e prăjită în tigaie, e aromată şi are avantajul de a putea fi combinată cu alte ingrediente pentru a obţine variante diferite. Eu am făcut de data asta simplă, cu ceapă roşie, cu ierburi şi cu parmezan. Simplă şi foarte gustoasă.

Deocamdată doar imaginile, dar vorbim mai târziu despre ce şi cum am făcut. N-au fost ele nici pufoase şi nici arătoase, dar la gust rivalizează cu multe prostii vândute prin magazine. E o primă încercare, e clar că o voi repeta.

Later edit: am reuşit să adaug între timp şi cei câţiva paşi simpli ai acestei propuneri. Am adăugat şi părerile sau nedumeririle asupra unor astfel de turte. Totul, mai jos.

De rupt cu cei buni, în jurul mesei, lângă bucate de post sau de dulce... Sau de mâncat aşa cum se află, cu gândul la vară, la vremuri bune şi golfuri cu valuri blânde şi briză jucăuşă :) Dincolo de reverii, sâmbătă am scris pe Facebook despre faptul că urma să mă apuc de treb'şoara asta. Atenţionarea bunului Cristi Roman ("Fii atent la proportia de masline/rosii uscate, fiindca sunt apoase amandoua si sa n-ai pb. cu aluatul care le inconjoara, atunci cand painea e gata, sa fie nefacut.") n-a fost degeaba, dar am suficiente motive să repet experienţa asta.