Pentru caserola de joi. Prospăturile şi bunele obiceiuri îşi iau revanşa după dezmăţul de marţi. Ca orice altă salată bună şi sănătoasă, albicioasa de azi e simplă, se face repede şi nici măcare de timeline nu are nevoie. Albă, pentru că tot ce am pus în ea abia dacă se poate distinge în imagini, din pricina tonurilor abia sesizabile.

Pentru că puiul se pregăteşte uşor şi pentru că mulţi dintre voi aţi renunţat la porc ori faceţi doar o pauză după tradiţionalele sărbători indigeste, al doilea episod al prînzului din caserolă poate trece lesne drept salată. Asta chiar dacă majoritatea ingredientelor au trecut prin grătarul cu teflon.

Universul supelor de legume rămâne pentru mine un spaţiu foarte vast al experimentelor şi inventivităţii aromate. În funcţie de combinaţia legumelor de bază şi, mai ales, a mirodeniilor adăugate la fiert, cred că putem crea în bucătărie o infinitate de variante care să ne completeze sau să exprime o stare de moment, să definească o perioadă. Mi se întâmplă adesea să asociez un gust sau o aromă anume cu evenimente petrecute în zilele premergătoare sau imediat de după segmentul de memorie gustativă pe care-l reexperimentez uneori. Cred că despre supa asta îmi voi aminti mulţi ani, în acest context, în viitor.

Insist asupra unei mai vechi teorii pe care o şi exemplific practic de fiecare dată, încercând să le demonstrez acelora care încă mai cred că pieptul de pui la grătar e sec şi insipid că lucrurile nu stau chiar aşa, ba dimpotrivă. Fript cu pricepere, pieptul de pui poate rămâne suficient de zemos. Combinat cu amestecul potrivit de legume şi stropit cu un dressing foarte simplu, ajutat de câteva mici tertipuri menite să ne facă eventualele diete mai gustoase, putem vorbi şi despre o farfurie aromată. În definitiv, probabil că principalul motiv pentru care abandonăm diverse diete este chiar lipsa gustului, faptul că medicina nu prea ţine cont de arome.

Duminică dimineaţă am prins un soare frumos ca un surâs de fată pârguită, aşteptând bruma cea înţepătoare ca să-i maturizeze pe deplin rodul obrajilor ei parfumaţi şi pufoşi. Aşa că, în joacă, am făcut o treabă simplă şi tare sănătoasă, pe care eu o consider potrivită pentru zilele-astea aşa frumoase, că ţi se rupe sufletul la gândul ninsorilor şi negurilor ce le vor lua locul. Legumele coapte în cuptor se pot transforma uşor într-o salată foarte fină şi aromată, cu un efort minim şi pregătiri accesibile oricui.

Pentru că o fată dragă de departe mi l-a sugerat acum ceva vreme. Pentru că e noiembrie. Pentru că azi a ieşit soarele frumos şi portocaliu ca un dovleac copt. Pentru că aveam în frigider un bulion (zeamă de carne, nu treaba aia cu roşii) de curcan de la o încercare eşuată de piftie. Pentru că dovleacul şi gutuia nu numai că sunt contemporane între ele, dar uneori zici că s-au născut din aceeaşi mămucă (ceea ce, pe undeva, e adevărat). Uite de-asta am făcut eu un risotto de toamnă, dulceag şi parfumat straşnic.

Cred că, dintre toţi peştii, tonul mi se pare cel mai atrăgător din punctul de vedere al consistenţei şi structurii "seriose", fără farafastâcuri. Simplul fapt că pe grătar nu se lipeşte şi nu se împrăştie lasciv în toate părţile, ca mulţi alţi confraţi ai săi, mă îndreptăţeşte să consider tonul drept "un fripturist" de bună credinţă. De data asta îl combin cu o salată de legume fripte chiar la umbra lui, pe grătar.

Pentru caserola de joi. Prospăturile şi bunele obiceiuri îşi iau revanşa după dezmăţul de marţi. Ca orice altă salată bună şi sănătoasă, albicioasa de azi e simplă, se face repede şi nici măcare de timeline nu are nevoie. Albă, pentru că tot ce am pus în ea abia dacă se poate distinge în imagini, din pricina tonurilor abia sesizabile.