Universul supelor de legume rămâne pentru mine un spaţiu foarte vast al experimentelor şi inventivităţii aromate. În funcţie de combinaţia legumelor de bază şi, mai ales, a mirodeniilor adăugate la fiert, cred că putem crea în bucătărie o infinitate de variante care să ne completeze sau să exprime o stare de moment, să definească o perioadă. Mi se întâmplă adesea să asociez un gust sau o aromă anume cu evenimente petrecute în zilele premergătoare sau imediat de după segmentul de memorie gustativă pe care-l reexperimentez uneori. Cred că despre supa asta îmi voi aminti mulţi ani, în acest context, în viitor.

Când auzi numele Pamplona, primul gând te duce la celebra cursă nebună din fiecare an, când vitejii localnici şi turiştii amatori de senzaţii contondente aleargă în faţa taurilor furioşi. Chorizo, aşa cum bine ştiu mulţi dintre voi, este un mezel spaniolesc ce se evidenţiază prin culoarea lui de un roşu aprins, dat de boiaua cu care carnea din compoziţie este "botezat" din belşug. Culoarea asta şi gustul picant parcă te proiectează în mijlocul efervescentei fiesta pamploneze. Chorizo Pamplona este o specialitate pe care sunt convins că localnicii au creat-o cu gândul la tauri, la viteji şi la vinul de după sărbătoare. De data asta l-am descoperit în nişte smochine proaspete şi coapte, pe care le plănuiam de mai multă vreme.

Am profitat de ultima zi a "Săptămânii Albe", săptămâna premergătoare Postului Paştelui, în care lactatele au fost la mare preţ înainte de "marele sec". Pentru cei care vor ţine postul doar spre final sau doar miercurea şi vinerea, sunt convins că propunerea mea îşi va face loc şi pe masa uneia dintre zilele viitoare, mai ales când pieţele vor fi pline de spanac proaspăt, nu ca acum, când abia zâmbeşte pe câte-o tarabă. Deocamdată, spanacul e o raritate şi, în consecinţă, de vreo cinci ori mai scump decât va fi pe la sfârşitul lui martie. Despre asta am vorbit aseară, la Radio Guerrilla, în programul lui Petru Stratulat.

Am găsit un borcan de pepeni muraţi pe raftul cu "specialităţi" al unui magazin din cartier, patronat de nişte turci. Nu cred că mai cumpărasem vreodată aşa ceva şi m-am gândit să-i aşez într-un preparat în care ei să constituie tenta dinamică, impulsivă a gustului. Aşa că am găsit de cuviinţă să-i combin în garnitura coaptă a unor pulpe de pui, lângă ciuperci proaspete şi într-un sos alb cu mult vin. O poveste simplă, rapidă, spusă mai mult de pozele ce urmează.

Universul supelor de legume rămâne pentru mine un spaţiu foarte vast al experimentelor şi inventivităţii aromate. În funcţie de combinaţia legumelor de bază şi, mai ales, a mirodeniilor adăugate la fiert, cred că putem crea în bucătărie o infinitate de variante care să ne completeze sau să exprime o stare de moment, să definească o perioadă. Mi se întâmplă adesea să asociez un gust sau o aromă anume cu evenimente petrecute în zilele premergătoare sau imediat de după segmentul de memorie gustativă pe care-l reexperimentez uneori. Cred că despre supa asta îmi voi aminti mulţi ani, în acest context, în viitor.

Mi se întâmplă uneori să combin gusturi şi consistenţe despre care, cel puţin în plan teoretic, nici măcar nu-mi pot imagina cum se vor împăca împreună, ce arome noi vor crea şi dacă nu cumva ar transforma încercarea mea într-un dezastru. Am vorbit despre acest risotto aseară, la Radio Guerrilla, înainte de a mă fi apucat de el. Atunci când am terminat toată treaba şi l-am pus pe farfurie, la vreo treizeci de minute după ce încheiasem intervenţia de la radio, am răsuflat uşurat: era cel mai bun risotto pe care îmi aduc aminte să-l fi gustat până acum.

Nu insist în ultima vreme cu dulciurile pentru că aş vrea neapărat să cuceresc iremediabil audienţa feminină, ci în primul rând pentru că îmi place din ce în ce mai mult să joc şi pe partea asta, a fanteziilor dulci. Iar când vine vorba de un cheesecake şi mai ales de cel pe care vi-l propun mai jos, demersul cuceritor şi cel foarte practic, al respectului pentru dulciurile bine făcute, devin o combinaţie ce poate naşte senzaţii pe care e posibil să nu le mai fi întâlnit niciodată :)

Am profitat de ultima zi a "Săptămânii Albe", săptămâna premergătoare Postului Paştelui, în care lactatele au fost la mare preţ înainte de "marele sec". Pentru cei care vor ţine postul doar spre final sau doar miercurea şi vinerea, sunt convins că propunerea mea îşi va face loc şi pe masa uneia dintre zilele viitoare, mai ales când pieţele vor fi pline de spanac proaspăt, nu ca acum, când abia zâmbeşte pe câte-o tarabă. Deocamdată, spanacul e o raritate şi, în consecinţă, de vreo cinci ori mai scump decât va fi pe la sfârşitul lui martie. Despre asta am vorbit aseară, la Radio Guerrilla, în programul lui Petru Stratulat.