Una dintre acele salate care...nu conţin salată. Cînd genul ăsta de încropeală pe fugă a devenit fel principal (şi unic) pentru o masă de prînz, frunzele verzi au început să dispară, treptat, din multe variante ale "adunării generale" de prospături, carne sau peşte, ingrediente fierte, coapte, prăjite etc. "Coppa" din numele salatei de astăzi vine de la Coppa di Parma, un mezel italienesc pe care sînt sigur că unii dintre voi îl ştiu. "Suprema" sugerează atît varietatea ingredientelor, cît şi dimensiunile salatei.

Pentru că, vorba poetului prăzuliu, "trebuia să poarte un nume". Şi pentru că n-am ştiut cum să denumesc altfel întâlnirea dintre obraznica italiancă (Coppa di Parma) şi bonomul moşulică spaniol mustăcios (Jamob Serrano). Două mezeluri fine, uşor de găsit pe mai toate drumurile culinare din ţara noastră fără meşteşug la pizza. Cred că prima pizzerie pe care am văzut-o la culoare a fost prin anii 80, în Năvodari (orăşelul). Făceau o chestie cu peşte din conservă şi urme de măslină. Blat gros, de neam prost. Pe faţadă scria "Piţărie" şi dugheana era deschisă doar câteva ore pe zi. Pizza cred că aveao doar o oră. Hai să vedem cum e cu pizza de azi.