Isteţii de la Guerrilla m-au provocat cu o idee năstruşnică, într-un nou program pe care-l inaugurează duminica asta întru simpatia şi compasiunea faţă de bucureştenii blocaţi în trafic pe la intrările în oraş, la întoarcerea de pe diverse coclauri de weekend. Fiindcă li se vor fi lungit urechile de plictiseală şi de foame, le-am propus o cină uşoară şi revigorantă pentru momentul de maximă bucurie, al ajungerii acasă.

Pentru că puiul se pregăteşte uşor şi pentru că mulţi dintre voi aţi renunţat la porc ori faceţi doar o pauză după tradiţionalele sărbători indigeste, al doilea episod al prînzului din caserolă poate trece lesne drept salată. Asta chiar dacă majoritatea ingredientelor au trecut prin grătarul cu teflon.

Am profitat de ultima zi a "Săptămânii Albe", săptămâna premergătoare Postului Paştelui, în care lactatele au fost la mare preţ înainte de "marele sec". Pentru cei care vor ţine postul doar spre final sau doar miercurea şi vinerea, sunt convins că propunerea mea îşi va face loc şi pe masa uneia dintre zilele viitoare, mai ales când pieţele vor fi pline de spanac proaspăt, nu ca acum, când abia zâmbeşte pe câte-o tarabă. Deocamdată, spanacul e o raritate şi, în consecinţă, de vreo cinci ori mai scump decât va fi pe la sfârşitul lui martie. Despre asta am vorbit aseară, la Radio Guerrilla, în programul lui Petru Stratulat.

Să dăm mămăligii ce-i al mămăligii! Dar să-i dăm şi graţie, valori estetice, să o aducem în contemporan, să-i împrumutăm din imaginaţia şi inventivitatea atât de preţioasă omului. Lucrurile clasice eliberate de banalitate au menirea de a ne face existenţa mai colorată şi mai plină de înţelesuri. Ne întâlnim permanent cu asemenea ocazii şi poate că ar fi bine să le dăm atenţia cuvenită printre multele tonuri de gri în care de multe ori tindem să ne închidem. Postul este un demers mult prea valoros pentru a-l transforma într-un supliciu. Mai bine nu-l mai ţinem decât să-l suportăm ca pe o pedeapsă.

Am găsit un borcan de pepeni muraţi pe raftul cu "specialităţi" al unui magazin din cartier, patronat de nişte turci. Nu cred că mai cumpărasem vreodată aşa ceva şi m-am gândit să-i aşez într-un preparat în care ei să constituie tenta dinamică, impulsivă a gustului. Aşa că am găsit de cuviinţă să-i combin în garnitura coaptă a unor pulpe de pui, lângă ciuperci proaspete şi într-un sos alb cu mult vin. O poveste simplă, rapidă, spusă mai mult de pozele ce urmează.

Voi continua pledoaria pentru friptura de vacă bine făcută, amintindu-vă cele câteva principii de care ar fi bine să ţineţi seamă pentru a diminua cât mai mult şansele unei surprize neplăcute. Pe scurt: antricot din vacă tânără, de o culoare plăcută, cu tonuri de roşu nu prea închise; felii de antricot groase de maximum un deget, cu cât mai puţină grăsime; un grătar sau o tigaie grătar de preferabil din metal gros, foarte bine încins (dacă iese şi fum, e perfect); carnea adusă la temperatura camerei şi uscată de apa rămasă de la spălare, pentru a nu răci suprafaţa grătarului atunci când o puneţi la fript; fripte 2, 3, maximum 4 minute pe fiecare parte, în funcţie de cât de bine făcută o doriţi. Numai că accentul nu e pe friptură în povestea de mai jos, ci pe o garnitură cu sos şi legume de care eu aud din ce în ce mai rar: bame.