Recunosc: mă topesc după pastele colorate. Îmi plac culorile organice şi abia aştept momentul în care mă voi apuca eu însumi să fac aşa ceva. Urzesc în minte amestecuri de aluat cu spanac, sfeclă, morcovi, suc de roşii sau alte ingrediente proaspete pe care să le pot transforma în paste de culori apetisante. Până una-alta, din când în când mă opresc în magazine în faţa pungilor cu paste gata făcute şi mă las cucerit de nuanţele proaspete, care la fiert devin şi mai vii. Aici, mai jos, un sos foarte simplu şi gustos, de o culoare primăvăratică şi cu arome pe măsură.

...sau o treabă foarte faină, descoperită la intersecţia dintre musacaua de origine mai degrabă orientală şi o plăcintă irlandeză clasică. Să îmi explic afirmaţia. Musacaua are, în general, o structură etajată, în care feliile de cartofi sau / şi vinete sunt alternate cu straturi de carne tocată aromată cu legume şi condimente. "Shepherd's pie" este, în esenţă, o plăcintă în care carnea tocată şi aromată este coaptă sub un strat de piure de cartofi, făcând uneori chiar o crustă frumoasă şi rumenă. Varză mai aveam să pun în povestea asta şi probabil că i-aş fi mulţumit chiar şi pe clujenii mândri de compoziţia stratificată pe care au botezat-o categoric "Varză a la Cluj". Şi asta nu de ieri-de azi.

Pentru unii, dulce-acrişor poate fi maxima extravaganţă de gust la care vor opri aceste paste. "Diablo", însă, au devenit cu adevărat numai după ce, la final, le-am strivit câţiva ardei iuţi uscaţi, competenţi ca o armată de termite hămesite. Vorbim mai departe despre un sos deştept, aproape negru, în care file-urile de anşoa, ardei copţi şi roşiile proaspete se întâlnesc pentru a crea contraste mai mult decât interesante.

Am profitat de ultima zi a "Săptămânii Albe", săptămâna premergătoare Postului Paştelui, în care lactatele au fost la mare preţ înainte de "marele sec". Pentru cei care vor ţine postul doar spre final sau doar miercurea şi vinerea, sunt convins că propunerea mea îşi va face loc şi pe masa uneia dintre zilele viitoare, mai ales când pieţele vor fi pline de spanac proaspăt, nu ca acum, când abia zâmbeşte pe câte-o tarabă. Deocamdată, spanacul e o raritate şi, în consecinţă, de vreo cinci ori mai scump decât va fi pe la sfârşitul lui martie. Despre asta am vorbit aseară, la Radio Guerrilla, în programul lui Petru Stratulat.

Să dăm mămăligii ce-i al mămăligii! Dar să-i dăm şi graţie, valori estetice, să o aducem în contemporan, să-i împrumutăm din imaginaţia şi inventivitatea atât de preţioasă omului. Lucrurile clasice eliberate de banalitate au menirea de a ne face existenţa mai colorată şi mai plină de înţelesuri. Ne întâlnim permanent cu asemenea ocazii şi poate că ar fi bine să le dăm atenţia cuvenită printre multele tonuri de gri în care de multe ori tindem să ne închidem. Postul este un demers mult prea valoros pentru a-l transforma într-un supliciu. Mai bine nu-l mai ţinem decât să-l suportăm ca pe o pedeapsă.

Aş fi renunţat bucuros la toate imaginile "agăţate" acestei propuneri dacă aş fi putut să vă transmit măcar o părere din aroma sosului cu care am îmbrăcat totul. Altfel, nimic extraordinar, dar vorbim despre nişte biluţe din carne doar de vită, mai degrabă puţin rumenite decât prăjite, apoi plimbate prin "marele sos". Haideţi să vedem împreună nişte chifteluţe care sigur o vor face pe "Tanti Mioara" să strâmbe din nas :) Şi mie asta-mi place tare!

Voi continua pledoaria pentru friptura de vacă bine făcută, amintindu-vă cele câteva principii de care ar fi bine să ţineţi seamă pentru a diminua cât mai mult şansele unei surprize neplăcute. Pe scurt: antricot din vacă tânără, de o culoare plăcută, cu tonuri de roşu nu prea închise; felii de antricot groase de maximum un deget, cu cât mai puţină grăsime; un grătar sau o tigaie grătar de preferabil din metal gros, foarte bine încins (dacă iese şi fum, e perfect); carnea adusă la temperatura camerei şi uscată de apa rămasă de la spălare, pentru a nu răci suprafaţa grătarului atunci când o puneţi la fript; fripte 2, 3, maximum 4 minute pe fiecare parte, în funcţie de cât de bine făcută o doriţi. Numai că accentul nu e pe friptură în povestea de mai jos, ci pe o garnitură cu sos şi legume de care eu aud din ce în ce mai rar: bame.

Nu e prima dată când fac un quiche. Dacă veţi căuta în articolele precedente care vorbesc despre quiche, probabil vă veţi da seama sau vă veţi aduce aminte că nu e deloc o treabă complicată, ba chiar beneficiază de cele două mari avantaje după care se dă în vânt individul contemporan: e gata repede şi compoziţia poate conţine o mulţime de combinaţii de ingrediente. Quiche-ul e quiche dacă respectă două principii mari şi late: umplutura e pusă într-un aluat fraged sau din foietaj şi trebuie să fie "legată" cu un amestec de ouă şi smântână. Pe Smokey Robinson l-am văzut de curând într-o ediţie "American Idol" dedicată muzicii create în ultimele decade la legendarul Motown Records. Şi pentru că Smokey e un individ pe care eu îl preţuiesc tare, iar în quiche-ul de azi am pus ceva cărniţă afumată, am zis să-i dedic lui trebşoara asta :) Mai jos, explicaţii pas cu pas şi opt poze grăitoare.

Ar fi păcat să vă vorbesc aici doar despre încercările cu happy end. Cum tot conţinutul acestor pagini este bazat exclusiv pe propriile mele încercări, e de la sine înţeles că uneori treburile nu ies perfect de la prima încercare. E drept că n-am făcut foarte des treaba asta, dar din când în când consider că e bine să vă descriu şi încercările mai puţin reuşite, exerciţii din care sunt convins că aveţi ocazia să învăţaţi şi voi şi, mai important, să evitaţi să repetaţi greşelile mele. Majoritatea "reţetelor" de ştiucă umplută de pe încă firavul internet de limbă română vorbesc despre aceiaşi paşi, despre aproximativ aceleaşi ingrediente. Citind mai multe astfel de povestioare, majoritatea reci şi depersonalizate, am avut în câteva rânduri impresia că fie sunt scrise de aceeaşi persoană, fie prea mulţi deţinători de site-uri culinare gătesc şi gândesc la fel. Am încercat altceva şi am ajuns la cu totul alte concluzii.