Trece Petreanu într-o zi pe la Kopel’s şi, după ce mă beşteleşte pentru calitatea pâinii pe care o dau gratuit la masă, glăsuieşte cu ochii mijiţi: „Ştii ce mă duc să fac acasă? Ciorbă de cartofi cu scăricică afumată şi tarhon...” Pfuai, cum mi-a sunat mie aşa o treb’şoară... Eu dacă pricep ceva din porc, sigur nu e vorba de ceafă. Mă înţeleg mult mai bine cu porcul când vine vorba de coaste însă. În mai toate variantele lor, după cum au apucat deja să afle cei care au trecut pragul restaurantului în zile guvernate de ele. Aşa că am dat curs ideii lui Vlad şi, fără să ştiu cum o face el, am purces la astă zamă afumată, parfumată şi niţel acrişoară.

Îl cheamă Florin Itu şi e un tip foarte cool. Adică face parte din acea categorie de "early adopters" care s-au îndrăgostit atât de tare de Orientul Îndepărtat, încât nu mai văd nimic excitant într-o călătorie prin Europa, care nu se mai entuziasmează nici la ideea unui joint în Amsterdam, nici la planul unei petreceri cu figuri în vârful Turnului Eiffel. Poate că şi implicarea lui bine înrădăcinată în industria muzicală (Fry e mare mahăr la o foarte inspirata si jucausa companie din industria evenimentelor preponderent muzicale, Livehouse se cheama), faptul că este unul dintre cei mai vechi români cu blog sau minunile abracadabrante ale Thailandei l-au îndrumat către gusturi nu foarte neaoşe :) Cert este că s-a apucat de câteva luni de un blog culinar şi, în postura asta, a început să devină cunoscut unui public mai larg. A acceptat camaradereşte să vă spună o poveste foarte interesantă.

Universul supelor de legume rămâne pentru mine un spaţiu foarte vast al experimentelor şi inventivităţii aromate. În funcţie de combinaţia legumelor de bază şi, mai ales, a mirodeniilor adăugate la fiert, cred că putem crea în bucătărie o infinitate de variante care să ne completeze sau să exprime o stare de moment, să definească o perioadă. Mi se întâmplă adesea să asociez un gust sau o aromă anume cu evenimente petrecute în zilele premergătoare sau imediat de după segmentul de memorie gustativă pe care-l reexperimentez uneori. Cred că despre supa asta îmi voi aminti mulţi ani, în acest context, în viitor.

...sau supă marocană pentru răceli româneşti. Probabil ştiţi deja că prin ţările calde oamenii deştepţi beau ceai fierbinte şi, în general, consumă licori sau mâncăruri fierbinţi, cu sos şi multe mirodenii. Asta pentru a-şi asigura un confort termic, un echilibru între "afară" şi "înăuntru" care de cele mai multe ori îi răcoreşte şi îi ajută să reziste cu bine la temperaturile toride. Cum şi în dieta europeană supele sunt recomandate pentru regimul celui răcit sau gripat, o supă de origine "fierbinte" are darul de a ne ajuta să transpirăm, să scoatem prin pori "apele" purtătoare de fierbinţeli. Iar dacă toată povestea e puternic aromată şi înmiresmată, deja parcă ne ducem mai uşor pe umeri senzaţia de "cap mare" :)

Pentru amatorii de ciorbe dese, dense, cu bucăţi de carne, legume şi, eventual, paste, am o veste proastă: eu am cam renunţat la ele de mai mulţi ani. Aşa că voi continua seria supelor "experimentale", pe cât posibil vegetariene, în care gustul şi consistenţa sunt date mai degrabă de combinaţia unor ingrediente aparent fără legătură între ele. Cum este şi propunerea de mai jos, influenţată de una dintre multele cărţi de bucătărie care mă înconjoară.