Nu te-ai aştepta la prea mult de la o cârciumă cu terasă, în buza unui cartier deloc rezidenţial, la intrarea într-un parc umplut de oameni obişnuiţi, în drumul curbat al tranvaiului clopoţitor şi al unei intersecţii destul de circulate. “La Nave” e un loc îngrijit, în care dacă ospătăriţele nu par împovărate de experienţă, măcar izbutesc să nu te enerveze. Lucru din ce în ce mai rar prin cârciumile bucureştene. Aşa că n-am avut decât să ne vedem liniştiţi de măncare şi de sporovăială. Bruschetta cu ierburi şi roşii, cu brânză sau cu somon, dovlecei pane, cotlete de berbecuţ făcute cu simpatie pentru iubitorii de behăitoare, lasagna, piept de pui cu sos de roşii proaspete, tort cranţ cu îblat de îngheţată sau clătite siciliene – toate ireproşabile. Puţin peste 200 RON, în patru oameni, cu răcoritoare şi cafele. Da, da! Mai venim. Şi poze mai jos, ca să nu ne credeţi doar pe cuvânt.

Mîncare. Am luat “minestrone”. Ştiţi voi, nebunia aia de legume în puzderie, care intră în oală în ordinea inversă a consistenţei, care la final e un fel de grădină plutitoare, cu cîteva paste aruncate în joacă, printre savorile proaspete. Am primit o veritabilă ciorbică de legume din conservă, fierte peste măsură şi potroacă de sărată. La preţ boieresc, adică 11 RON.

Apoi penne siciliene. În meniu e scrijelit ritos că, dacă vrei ca pastele să fie “aldente” (ortografia originală), trebuie să anunţi ospătarul. Mai mult de dragul experimentului, n-am anunţat nimic. Au fost “aldente” bine, aproape al dente de rodente. Dar hai, că pastele sînt paste. Sosul, însă… Şunca italiană din explicaţiile meniului s-a dovedit a fi un straşnic kaiser gros, cu şorici cu tot, afumat ciobăneşte. Vreo trei-patru bucăţele de-astea, două bucăţele de piept de pui, şampinioane cenuşii, mici şi răsturnate din aceleaşi practice conserve. Toate astea în tradiţionalul sos “roze” de roşii, trecut din fiert şi îngreunat cu o tonă de usturoi, cu iz de rîntaş bătrînesc. Plus kilul de mozzarella de deasupra, cît să pară mizeria mai italienească şi să-şi justifice, eventual, preţul. 24 RON. Nici urmă de busuioc, de fapt nici urmă de vreo iarbă, fie ea şi uscată, din plic.

Serviciul. Nurliul care ne-a servit mi-a făcut impresia genului de ospătar care-şi ascunde cu greu durerea din cur sub masca băiatului de treabă. Poate că s-a concentrat cam mult la asta, avînd în vedere că a uitat complet de porţia de focaccia de la salată. Asta la prima mînă. Întrucît, mai apoi, a uitat că acceptase cu naturaleţe să schimbe spaghetele “mare e monti” cu penne de aceeaşi naţie. Desigur, la masă a venit cu spaghete. Mai punem la socoteală că ne-a suspendat de vreo trei ori scrumiera şi a uitat să mai aducă alta şi închidem capitolul.

Bonus. Beau apă multă. Deci exist. Deci mă duc la budă, unde băiatul de la “primire” tocmai încerca să-şi scoată nişte pete de pe blugii prespălaţi, cu scrisuri. Cîrciumă cu pretenţii, măslin de plastic la toaletă, băiat în blugi la intrare. Cînd mi-era pisoarul mai drag, în budă năvăleşte o tanti arămie, cu batic pe cap, să-l ajute pe-ăla să-şi scoată sosul de pe iminei. Dă-i, răsuceşte-te, bagă semiprofil, stropeşte. Doar să nu-i arăt femeii, Domanneiartămă, vreo aroganţă.

Măcar de data asta sper să nu uit că şi Il Cacalcio intră în categoria “never again”.

PS: E vreun trend mai pe val zilele-astea să stai cu blututu’ înfipt în cerumen cînd mergi sîmbătă seara, la restaurant? Că io n-apucai d’astea pînă în seara ce tocmai se săvîrşeşte.

Aseara, cu ocazia unei alte aniversari foarte dragi si dupa recomandari beton, ne-am adunat la Trattoria Verdi de la adresa Popa Nan nr. 140. In afara unei mese de urlatori si coafeze convertite la stilism, totul a fost ok in prima parte. Am dat si aici peste o mare “plasma” cocotata pe perete dar, din fericire, redusa la mukles in avantajul muzicii de ambianta. N-am zis nici miau! cind aperitivele au venit cu bruschetta si crostini uscate ca piatra sau uscate si udate malaios de sucul rosiilor.

N-am zis absolut nimic nici cind focaccia pentru restul aperitivelor a venit tirziu si nici cind am descoperit ca e arsa si casanta, purtind urme de funingine. Asa ca ne-am vazut de “la multi ani” si ne-am indreptat cu voiosie catre felul principal. Escalop de vitel sa fie, cu cartofi copti si mozzarella. Cind a venit comanda, ne-am trezit cu o farfurie pe care n-o comandasem, dar am depasit rapid momentul, inca nu s facuse gaura-n cer. Spaghetele cu calamari ale sarbatoritei contineau maximum cinci inele stravezii, aproape invizibile printre pastele de aceeasi grosime si culoare. Tortellini al forno pluteau intr-o ciorba cu pretentii de sos rose.

Escalopul a venit aproape rece, iar cartofii au pus capac. Erau aproape carbonizati, bine ascunsi in folia metalica. Rugam un picol sa-i ia si sa-i inlocuiasca, micutul se executa, noi inca nu reactionam. In urma lui pustiulica apare ospatarul care luase comanda (cel care la inceput paruse ca se va ocupa de masa noastra disparuse intre timp), explicindu-ne savant ca “asa facem noi cartofii la cuptor”. Nu sa decis daca el i-ar fi mincat in starea in care se aflau, asa ca ne-a propus binevoitor cartofi la cuptor, cu rozmarin. Bine, dar repede, escalopul este deja rece. Intre timp, in restaurant “plasma” si coafezele si-au cistigat drepturile. Difuzoarele bubuie cu Steaua-Otopeni, galeria e la masa.

Si vin cartofii. Fierti, tavaliti probabil in vreun rest de prajeala, cu doua-trei fire plapinde de rozmarin si purtind deja obisnuitele urme de funingine. Cam asa:

Cind am cerut sa vina seful de sala, ne-am pomenit cu un skinhead mirat de la ceafa pina-n barbie. Da, e funingine, ca doar ii facem la cuptor cu lemne… Dumneavoastra sinteti seful de sala? Nu. Cine sinteti? Sint…in trecere. Bine, treci mai departe. Pur si simplu am refuzat sa ne stricam cheful, am facut misto de ei si ne-am vazut de treaba noastra. Cu tortul au trimis doi picoli amariti, pe care i-au instruit sa cinte “la multi ani”. Erau atit de timorati si de constienti de penibilul tabloului, incit le-am curmat suferinta dupa doua versuri. Era prea de tot. O experienta absolut deplorabila, pentru fix 500 RON. Iarta-i, Giuseppe, ca n-au scoala si nici bunavointa.

La Gondola (adresa: Nicolae Caramfil nr. 2C) iti da senzatia de “casa mare”, la propriu si la figurat, de indata ce-i calci pragul. Salonul este foarte inalt, sint multe mese, vitrine frigorifice de prezentare, chelneri multi, suprafete vitrate ample… Apoi un fel de maitre d’, noi am avut parte de o tanti, care face si serviciile de intimpinare, dar si o chestie care mie mi s-a parut cel putin caraghioasa: respectiva preia comanda la masa, repetind-o fidel ospatarului care o secondeaza. N-am inteles vrajitoria asta si pe cuvint ca am mai vazut cu ce se ocupa, de obicei, un “capo sala”.

Revenind, pe scurt, la infatisarea salii, am mai ridicat sprinceana la doua aspecte: imbracamintea scaunelor (albe cu imprimeuri negre ce mi-au dat senzatia de incarcatura inutila, in contrast neplacut cu restul combinatiilor de forme si culori) si citeva ecrane cu plasma, pe care transmit continut Monopoly TV, cu “just for laughs”, informatii utilitare si intregul balast de indoor media vinturist, carfur-style, pe care imi permit sa-l consider cel putin nepotrivit pentru o circiuma cu pretentii.

In meniul nu foarte dens am gasit suficiente aperitive tentante, citeva feluri de peste, citeva feluri de carne, vinuri italienesti in majoritate complicate si destul de pretentioase si mai multe feluri de paste proaspete. Daca in cazul aperitivelor in general nu prea ai ce comenta daca sint proaspete si daca ai dibacia sa alegi un vin potrivit, pasta fresca mi-a ridicat mici semne de intrebare. Inclin sa cred ca nu sint facute in bucataria de la Gondola, ba chiar ca fac parte din clasa pe care o detest sincer a preambalatelor. Am, din pacate, un singur mijloc de referinta pentru pastele proaspete, pregatite in casa: Al Casolare, unde nu trebuie decit sa le vezi pe masa si poti fi sigur ca tocmai au iesit din miinile lui “papi”. La Gondola mi s-au parut lipsite de viata, un pic uscate, in perfect echilibru cu crevetii minusculi, congelati.

Nota mare pentru deserturi si mai ales pentru un Tirami-Giu foarte fin, cu un mascarpone aproape “light”, spumos. Asa cum, dincolo de caraghioslicul cu preluarea comenzii la patru miini si, probabil, spre surprinderea celor care au mai scris despre serviciul de la Gondola, nu am motive de repros fata de personal. Da, am dat si peste un picol care a auzit “inca o sticla de vin” in loc de “inca o sticla de apa” si “focaccia cu parmezan” in loc de “focaccia simpla”. Dar tinarul ospatar mulatru care s-a ocupat de noi cred ca ar merita clonat. Atent, respectuos, prietenos cu masura, articulind rotund si cu voce placuta fiecare cuvint. As spune ireprosabil, o prezenta rarisima in restaurantele din Romania.

La final am cerut limoncello si am primit spre degustare alte doua digestive naturale, unul din fragi si altul din fructe negre de padure. Cel de fragi ne-a parfumat experienta pentru tot restul serii, dind un final remarcabil cinei aniversare de familie. Preturi? Ar fi bine sa va pregatiti atent pentru o masa la Gondola, nu cred ca am vazut in meniu vreun fel de mincare sub 30 RON sau vinuri (pretentioase) sub 80-100 RON sticla.

Este unul dintre acele locuri “boeme” din Bucuresti, unde abundenta de persoane publice motiveaza atit scorurile infernale, cit si calitatea proasta a mincarii si a serviciilor. Pe rind. O limonada amarita, intr-un pahar flute ( adica de sampanie!!!), adica maximum 200 ml de apa cu lamiie – 7 RON.

Aproximativ 200 de grame de ciuperci (sampinioane ordinare) pane – 18 RON. Un filetto gorgonzola (200 g) – doar…41 RON. Aproximativ 20 de inele de calamar pane – 38 RON. Surprinzator, cotletele de miel, o delicatesa in majoritatea circiumilor cu meniu de inspiratie italieneasca, erau doar 20 RON portia de 300 de grame, insa am banuit ca oasele reprezinta peste jumatate din cantitatea totala. Lista de vinuri continea fie borhoturi romanesti din pastile, la minimum 40-50 RON sticla, fie licori italienesti matahaloase si grele, seci si pretentioase, de la minimum 100 RON. Nimic din atitea si atitea soiuri potrivite pentru o seara calda, pe care le gasesti pe toate drumurile si pe care simandicosii proprietari de locante cu figuri pur si simplu nu le baga in seama.

Desigur, personalul abulic trebuia sa intregeasca peisajul neplacut. Un pseudo-chelner cepeleag care n-avea habar de absolut nimic din meniu, care ne-a abandonat seci de minute lungi intre comenzi sau cereri simple gen “am dori o lista de vinuri” sau “am mai dori o cola”. La un moment dat ne-a parasit ireversibil, fiind inlocuit de o fatuca trista si obosita, care ne-a adus la masa chestii pe care nu le cerusem, pentru care a schimba o scrumiera exclude firesc a aduna pahare sau turnulete ostentative de cutii goale de cola etc. Un fel de sefa de sala a incercat sa mai salveze din situatie, dar impresia era deja formata.

Ei bine, notorietatea mesenilor probabil ca impune toate aceste bilbiieli si surprize neplacute. Alexandru Sassu, Adriana Muraru, holografii in formula aproape completa, Marius Batu, Radu Florescu, Tani Budi si o intreaga cohorta de blonde usor trecute, Dragos Cristescu… Posibil sa fi ratat alte prezente notabile, a caror notorietate depaseste granitele expertizei mele in materie. Bottom line: never again!