...sau o treabă foarte faină, descoperită la intersecţia dintre musacaua de origine mai degrabă orientală şi o plăcintă irlandeză clasică. Să îmi explic afirmaţia. Musacaua are, în general, o structură etajată, în care feliile de cartofi sau / şi vinete sunt alternate cu straturi de carne tocată aromată cu legume şi condimente. "Shepherd's pie" este, în esenţă, o plăcintă în care carnea tocată şi aromată este coaptă sub un strat de piure de cartofi, făcând uneori chiar o crustă frumoasă şi rumenă. Varză mai aveam să pun în povestea asta şi probabil că i-aş fi mulţumit chiar şi pe clujenii mândri de compoziţia stratificată pe care au botezat-o categoric "Varză a la Cluj". Şi asta nu de ieri-de azi.

Mă bate gândul să public o carte să demonstrez cu sute de propuneri că pieptul de pui nu trebuie să fie nici insipid, nici uscat, nici nesuferit, nici plicticos atunci când vrei să mănânci sănătos, dar vrei să te şi bucuri de gustul bun al bucatelor. Aceasta este una dintre multele variante în care vă arăt cu lux de amănunte cum puteţi păstra pieptul de pui suculent şi cum reuşiţi să-i daţi aromă fără să aveţi nevoie de ingrediente "interzise". Căci nu mi se pare nimic mai mincinos din punct de vedere dietetic decât o bucată de piept de pui la grătar înfăşurată în fâşii alunecoase de slănină afumată... Bonus: salsa cea proaspătă şi pişcătoare la limbă, din câteva legume crude şi gustoase.

Eh... un fel de-a spune :) Am golit nişte tulpini de praz, păstrând câteva tuburi cilindrice. Am făcut o umplutură. Am umplut cilindrii. I-am pus la cuptor. Sigur că mare parte din umplutură n-a vrut să stea înăuntrul celor câteva "cannelloni", poate şi din cauză că am folosit praz "adevărat", de la "ţărani", nu prazul de plastic, gros ca pe mână, de pe alte meleaguri. Dar de gustos... e bun :)

Asta e mai degrabă o alcătuire de iarnă, cu arome călduroase şi savoare ce te îmbie la privit prin fereastră de dincoace de florile de gheaţă. Hai să fie ăsta felul în care spun eu "drum bun" şi "la revedere" iernii care sper că ne dă o pauză de câteva luni în 2010. E o poveste dulceagă, pe care le sfârşit o puteţi aşeza pe o mână de orez bun, fiert bob cu bob, sau pe un pat de paste late, poate chiar făcute în casă. Dar despre asta vorbim cu altă ocazie.

Să dăm mămăligii ce-i al mămăligii! Dar să-i dăm şi graţie, valori estetice, să o aducem în contemporan, să-i împrumutăm din imaginaţia şi inventivitatea atât de preţioasă omului. Lucrurile clasice eliberate de banalitate au menirea de a ne face existenţa mai colorată şi mai plină de înţelesuri. Ne întâlnim permanent cu asemenea ocazii şi poate că ar fi bine să le dăm atenţia cuvenită printre multele tonuri de gri în care de multe ori tindem să ne închidem. Postul este un demers mult prea valoros pentru a-l transforma într-un supliciu. Mai bine nu-l mai ţinem decât să-l suportăm ca pe o pedeapsă.

Tentacule... ochi bănuitori privind de dincolo de straturi tulburi de piele... cerneluri întunecate, folosite ca armă de învăluire şi protecţie în faţa inamicilor mai puternici şi infinit mai nebăgători de seamă... Haide, bre... Vorbim despre o sepie umplută, vorbim despre mâncare, ce atâta lirism subacvantic? :) Pentru că încă îmi doresc să vă împrietenesc mai tare cu vietăţile marine, vă voi povesti mai departe despre o sepie foarte simplă, umplută cu nişte fraţi calamari micuţi şi cu verzituri aromicioase, numai bune pentru o astfel de încercare. Totul foarte simplu şi suficient de rapid.

Aş fi renunţat bucuros la toate imaginile "agăţate" acestei propuneri dacă aş fi putut să vă transmit măcar o părere din aroma sosului cu care am îmbrăcat totul. Altfel, nimic extraordinar, dar vorbim despre nişte biluţe din carne doar de vită, mai degrabă puţin rumenite decât prăjite, apoi plimbate prin "marele sos". Haideţi să vedem împreună nişte chifteluţe care sigur o vor face pe "Tanti Mioara" să strâmbe din nas :) Şi mie asta-mi place tare!

Aproape că am fi putut vorbi despre o propunere vegetariană dacă, la final, n-aş fi "legat" toată treaba cu puţină smântână lichidă. Ce-i drept, cu doar 15% grăsime, dar probabil că tot nu poate fi neglijată de vegetarienii fundamentalişti :) Deşi, dacă mă gândesc bine, ei ar putea face abstracţie de acel moment final de pregătire a sosului. Altfel, Nea Sparanghel rămâne acelaşi prietenos, dulceag şi cuceritor prieten verde. Cu această ocazie vă voi povesti şi despre două amănunte pe care e posibil să nu le fi ştiut despre el: cât de uşor se curăţă şi cum poţi să-i menţii nuanţa inegalabilă de verde crud.

Nu e prima dată când fac un quiche. Dacă veţi căuta în articolele precedente care vorbesc despre quiche, probabil vă veţi da seama sau vă veţi aduce aminte că nu e deloc o treabă complicată, ba chiar beneficiază de cele două mari avantaje după care se dă în vânt individul contemporan: e gata repede şi compoziţia poate conţine o mulţime de combinaţii de ingrediente. Quiche-ul e quiche dacă respectă două principii mari şi late: umplutura e pusă într-un aluat fraged sau din foietaj şi trebuie să fie "legată" cu un amestec de ouă şi smântână. Pe Smokey Robinson l-am văzut de curând într-o ediţie "American Idol" dedicată muzicii create în ultimele decade la legendarul Motown Records. Şi pentru că Smokey e un individ pe care eu îl preţuiesc tare, iar în quiche-ul de azi am pus ceva cărniţă afumată, am zis să-i dedic lui trebşoara asta :) Mai jos, explicaţii pas cu pas şi opt poze grăitoare.