Sâmbăta trecută a venit din nou vremea unei pizza ceva mai...altfel decât am văzut în ultima vreme prin diversele meniuri ale pizzeriilor care livrează prin Bucureşti. La aproape o jumătate de an de la ultima pizza pe care am făcut-o acasă, am ales o variantă ceva mai..."înţepătoare", în care file-urile de anchois şi roşiile uscate la soare s-au împrietenit la cataramă peste blatul la care probabil că nu voi renunţa o vreme.

Pentru că, vorba poetului prăzuliu, "trebuia să poarte un nume". Şi pentru că n-am ştiut cum să denumesc altfel întâlnirea dintre obraznica italiancă (Coppa di Parma) şi bonomul moşulică spaniol mustăcios (Jamob Serrano). Două mezeluri fine, uşor de găsit pe mai toate drumurile culinare din ţara noastră fără meşteşug la pizza. Cred că prima pizzerie pe care am văzut-o la culoare a fost prin anii 80, în Năvodari (orăşelul). Făceau o chestie cu peşte din conservă şi urme de măslină. Blat gros, de neam prost. Pe faţadă scria "Piţărie" şi dugheana era deschisă doar câteva ore pe zi. Pizza cred că aveao doar o oră. Hai să vedem cum e cu pizza de azi.

Probabil că un titlu mai potrivit ar fi fost "o variantă de aluat pentru pizza". Pot spune că asta de mai jos este preluată de la Jamie Oliver, deşi sunt sigur că am mai văzut-o şi la alţii, înaintea lui. O treabă destul de dificilă cu aluatul pentru pizza e că nu prea poţi face cantităţi foarte mici. Mai ales dacă preferi blatul subţire, cu un kilogram de făină pui de aluat pentru patru pizza mari. E drept, aluatul stă bine în folie de plastic la congelator, dar şi mai bine-ar fi să dai cuiva ceea ce nu foloseşti. Mai ales că e un aluat gustos şi potrivit inclusiv pentru focaccia.