TOCĂTOARE ŞI SUPRAFEŢE PENTRU TĂIAT

Cu siguranţă aveţi nevoie de un fund de lemn. Vă recomand să fie cât mai gros, cât mai solid şi destul de mare. E bine să aveţi la dispoziţie o suprafaţă generoasă mai ales atunci când tocaţi legume cu cuţitul. Bucăţile tăiate au obiceiul s-o ia razna, să se rostogolească şi să se împrăştie. De pe un fund mai mare aveţi şanse să le puteţi aduna mai uşor. Deocamdată, în topul preferinţelor mele stă detaşat cel din IKEA, cu garnitură de cauciuc de jur împrejur. Asta chiar dacă am văzut unul identic care, netratat cu uleiul special pe care magazinul îl recomandă, s-a curbat după prima spălare, atunci când s-a uscat.

Pentru carne crudă vă sugerez să căutaţi un fund de plastic, mai igienic, pe care-l puteţi spăla uşor. Tocătorul de lemn nu este recomandat pentru carne pentru că, în timp, resturile sau alte rămăşiţe din carne pot rămâne prinse prin tăieturile şi crăpăturile din lemn, dezvoltând bacterii şi alte necurăţenii. Există planşete foarte bune, destul de groase, în magazinele şi raioanele specializate în instrumentar de bucătărie, cum ar fi cel din Metro.

Pentru aluaturi, cel mai bine amestec totul direct pe blatul mesei de lucru sau într-un castron cât mai mare.

OALE ŞI CRATIŢE

• am o oală foarte mare, pentru fierturi grele, ciorbe pentru cohorte întregi sau pentru preparate care trebuie să fiarbă mult şi din care lichidul să nu se evapore prea repede (gen piftie sau supă de pasăre);
• folosesc cratiţe de diverse dimensiuni, nu foarte mari, pentru fierturi sau feluri principale cu sos, în care am de lăsat preparatul să se înăbuşe sub capac sau în care am de ţinut mîncăruri la frigider; nu prea multe, vreo trei sau patru;
• o cratiţă pentru paste şi o strecurătoare cu mâner sau cu picioruşe; există şi cratiţe pentru paste care sun prevăzute cu sită prin care apa se scruge foarte uşor după fierbere;
• o cratiţă pentru sosuri; cu fund gros, metalic, care să nu permită încălzirea prea rapidă a vasului. Pentru sosuri ţin musai să am un recipient dedicat pentru că nu risc să păstreze iz nepotrivit, de la un preparat la altul. Ca să merg cu recomandările foarte departe, e bine să aveţi o cartiţă pentru sosuri albe şi o alta pentru cele care conţin legume sau mirodenii cu miros puternic.

Ar fi bine să verificaţi de fiecare dată dacă aveţi tot ce vă trebuie. Nu zic că orice bucătărie ar trebui să conţină tot arsenalul de ustensile existent într-o bucătărie profesională, dar toată munca devine mai dificilă dacă, pe la mijlocul “confruntării”, realizaţi că vă lipseşte un vas sau o unealtă importantă. Sigur că vă veţi descurca improvizând, dar e posibil ca totul să dureze mai mult şi să cereţi la final circumstanţe atenuante: “Păi n-am avut ce mi-a trebuit, de-aia n-a ieşit chiar perfect…”

CUŢITE.

• Un cuţit multifuncţional, pentru tăiat şi tocat, “cuţitul bucătarului”, cel pe care-l folosiţi cel mai mult. Are lama ceva mai lată şi o greutate potrivită mâinii celui care îl foloseşte. În general, e un cuţit mai greu, cu un mâner ceva mai gros şi destul de solid. E bun la tăiat legume în felii sau cubuleţe, la porţionat carne, la tocat ceapă, usturoi, verdeţuri etc. Are vârful ascuţit.
• Un cuţit pentru curăţat legume sau un peeler. În general, e un cuţit mai mic, cu vârf ascuţit, cu care să puteţi inclusiv scobi părţile stricate sau “atinse” ale legumelor, partea de jos a cepei etc. Poate avea lama zimţată sau netedă.
• Un cuţit pentru fasonat. Spun “fasonat” inclusiv la desprinderea file-ului de peşte de pe piele dacă e nevoie. E folosit la îndepărtarea pieliţelor de pe carne, la desprins carnea de pe oase, pielea sau grăsimea de pe carne şi aşa mai departe. Are lama subţire şi vârv ascuţit. De obicei nu are lama zimţată.
• O foarfecă, mai ales pentru porţionat puiul. E foarte uşor de mânuit şi parcă “găseşte” mai uşor articulaţiile pentru a desface bucăţile în mai multe părţi. Oricum, foarfeca e bine să existe în bucătărie mai tot timpul, inclusiv pentru activităţi “nealimentare”: tăiat folie, hârtie pentru copt etc.
• Un satâr pentru carne, oase mai mari, bucăţi ceva mai tari.
• La categoria “şi altele” aş aminti un cuţit special pentru tăiat pâine şi orice alt cuţit ascuţit pe care să-l puteţi folosi atunci când cele “de bază” nu mai taie Mie mi se întâmplă destul de des, aşa că ţin mai multe cuţite “în rezervă”.
• Un cuţit special pentru scos cotorul din mere, pere etc. Are formă cilindrică şi este destul de scurt.

O RĂZĂTOARE SAU MAI MULTE.

• Nu e musai să deţineţi mercedesul răzătorilor, dar aveţi nevoie de mai multe tipuri de suprafeţe, în funcţie de ceea ce răzuiţi: legume, fructe, coajă de lămâie, parmezan, nucşoară etc. Pentru fiecare dintre aceste “clase” de ingrediente, aveţi nevoie de o suprafaţă de răzuire diferită. Sigur că nu se îneacă nimeni dacă, la un moment dat, le încurcaţi, dar răzătoarea e foarte importantă în bucătărie.
• O răzătoare pentru tăiat felii subţiri (ex: cartofi)
• Pentru parmezan şi alte brânzeturi tari găsiţi răzători speciale, cu sau fără cutie. Vă recomand să aveţi o răzătoare separată pentru aşa ceva.
• Nu în ultimul rând, ar fi bine să aveţi o răzătoare dedicată doar legumelor şi una pentru fructe.
• Desigur, majoritatea acestor unelte de răzuit pot fi înlocuite cu un robot de bucătărie.

SPATULE ŞI LINGURI DE LEMN, DIN METAL, DIN PLASTIC CU CAP DE CAUCIUC ETC.

• Încercaţi să aveţi la îndemână spatule de dimensiuni diferite, în funcşie de ce aveţi de făcut în bucătărie. Spatulele pentru prăjit ar trebui să fie diferite de spatulele pentru amestecat creme pentru prăjituri pentru că, mai ales cele din lemn, păstrează mirosuri (ceapă, usturoi etc.). Spatulele de lemn protejează suprafaţa tigăilor şi oalelor, nu se încing ca uneltele metalice şi sunt mai sănătoase.
• Cleşti pentru întors carnea pe grătar. E bine să nu înţepaţi carnea pe care o frigeţi sau o prăjiţi pentru că prin găurile astfel făcute o vor lua la plimbare toate sucurile bucăţilor de carne şi de multe ori chiar nu vreţi asta. De aceea vă recomand să întoarceţi bucăţile de carne cu spatule sau cleşti care să nu penetreze suprafaţa.
• Un polonic sau două. E bine să aveţi un polonic mai mare, pentru supă şi alte lichide ce intră în compoziţia unei mâncări şi unul mai mic, pentru cantităţi controlate de lichid, ca în cazul clătitelor.
• O lingură de spumă pentru fierturi.
• O spatulă cu cap lat, din lemn sau cauciuc, potrivită pentru întors compoziţia întreagă (vezi tortilla sau omlete etc.) şi pentru scos cantităţi mai mici din tavă (vezi lasagna, polo parmigiana etc.)
• “Gheară” din plastic tare pentru amestecat pastele fără a le rupe sau deteriora.
• Lingură mare, din plastic, pentru amestecat salate. Sigur că puteţi folosi şi alte unelte, dar consider că e bine să ştiţi despre cât mai multe dintre posibilităţile pe care le puteţi avea.

TIGĂI.

• O tigaie multifuncţională, pentru prăjit rapid carne şi legume.
• O tigaie ceva mai mare şi mai încăpătoare pentru preparatele făcute gradual, în acelaşi spaţiu, de preferat cu capac. E nevoie de o tigaie mai adâncă, în care să poată încăpea supa de carne pentru sos sau apa pentru fiert diverse ingrediente. Recunosc că fac mâncare destul de rar în cratiţă. Aşa cum puteţi observa şi în propunerile mele culinare, fac majoritatea mâncărurilor în tigaie, mutând totul într-o oală cu capac dacă e nevoie să fiarbă mai mult timp. Dacă preparatul se finalizează în cuptor, mut într-un vas termorezistent. Când foloseşti o tigaie cu capac, deja lucrurile sunt şi mai simple.
• Un wok. Avantajul principal al wokului este că, având fundul rotund, adună şi menţine împreună sucurile şi ingredientele preparate, procedura de preparare fiind undeva pe la mijlocul drumului între prăjit şi înăbuşit. Mulţumită acestei forme, lichidele se evaporă ceva mai lent, permiţând ingredientelor o preparare mai uşor de controlat. Mai mult, în wok puteţi amesteca mai uşor totul fără spatulă, doar prin scuturarea ritmică a tigăii ţinând-o de mâner.
• Recomand utilizarea tigăilor cu suprafaţă antiadezivă şi buna lor întreţinere. O tigaie spălată imediat după utilizare, cu suprafeţele recomandate de materialul din care este făcută, va fi în stare bună, de utilizare fără riscuri, pentru mai multă vreme.

(va urma)

Ai nevoie de informaţii despre un anume tip de unealtă folosită în bucătărie? Nu ezita să mă întrebi. Dacă nu am un răspuns pe loc, îl voi găsi rapid pentru tine. Învăţăm împreună.

Pe ce se bazează piaţa adjuvanţilor de gust şi a produselor instant? Pe lipsa de timp şi de bani. Cu toate astea, preţul plătit se poate traduce prin probleme de sănătate şi prin faptul că, în timp, totul începe să aibă acelaşi gust.  Substanţele eminamente chimice conţinute în prafurile instant au efect pe termen lung asupra întregului organism şi ne pervertesc gustul făcându-ne, în timp, să nu mai putem deosebi mâncarea adevărată de mâncarea gătită prost, cu tot felul de furaje. Am primit în ultima vreme de mai multe ori întrebarea “şi fără XXXXX sau YYYYY cum faci să aibă mâncarea gust?” Din păcate, deja avem de-a face cu generaţii care nu concep mâncarea fără astfel de “ajutoare”.

În primul rând identific ingredientele cele mai gustoase şi asta devine posibil doar prin istoricul “trial and error”. Fac cumpărături din mai multe părţi. Merg în Piaţa Obor, în Mega Image, în Billa, în Kaufland, în Metro şi în magazinele din zona în care locuiesc. Nu am un loc preferat pentru TOT ceea ce cumpăr pentru că în fiecare dintre locurile amintite găsesc anumite produse care-mi plac, pe care le consider cele mai bune dintr-un anumit punct de vedere.

Dacă am luat roşii fără niciun gust dintr-un loc, data viitoare le voi lua din altă parte. E un fel de teorie a bunului simţ, dar eu trebuie să găsesc acel ingredient care va da gust mâncării. Dacă ardeii au gust de carton, voi regăsi “aroma” şi în preparatul final. Nu e logic? Şi atunci de ce să “rezolv” problema asta înlocuind ingredientele naturale cu rezultatul cercetărilor din laboratoarele de (mal)nutriţie?

În al doilea rând, nu-mi propun de la bun început să gătesc cu viteza luminii. E drept că dizolvarea unor granule în apă clocotită durează infinit mai puţin decât curăţatul, fiertul sau înăbuşitul unor legume. Sigur că două felii de salam se pun într-un sanviş mai repede decât fierbe o bucată de carne (care şi aşa, în majoritatea cazurilor, a aparţinut unei vieţuitoare care a crescut cu prafuri), dar cu siguranţă nu vor avea acelaşi gust. De aceea, îmi dau timp, extrag gustul, nu-l primesc gata extras, cu preţul unor viitoare probleme de sănătate sau al unui gust sintetic  şi banal pe moment.

Mai departe, alte câteva “trucuri” care mă ajută să obţin mai repede gustul bun din ingrediente naturale.

• Dacă nu am prea mult timp pentru a “stoarce” aromele din legume, le tai cât mai mărunt sau le rad pe răzătoare. În felul ăsta, se fierb / prăjesc mai repede, iar seva devine mai repede sos sau bază pentru ceea ce urmează să prepar. Morcovii raşi în mâncare nu au nevoie de mai mult de câteva minute să-şi elibereze gustul infinit mai bun şi mai sănătos decât cel conţinut în prafurile concentrate;
• Porţionez carnea în bucăţi mai mici din aceleaşi motive: se fierb mai repede chiar şi la foc mic, procedeu care permite gustului să rămână în preparat pe măsură ce carnea se pătrunde;
• Folosesc condimente uscate şi verdeţuri proaspete în funcţie de ceea ce pregătesc şi nu mă zgârcesc atunci când ele, din păcate, uneori costă mai mult.
• Pun sare şi piper aproape de finalul pregătirii pentru că mineralele există în majoritatea ingredientelor pe care le utilizez în bucătărie. În felul ăsta, tuşa finală nu face decât să completeze ceea ce am pregătit până la acel moment. În plus, nu risc să dezechilibrez gustul încă de la început, fiind apoi nevoit să apelez la tot felul de artificii ca să “dreg” ceea ce e posibil să fi stricat de la început. Mai bine să mai ai unde să mai pui sare pentru că de scos nu prea mai ai cum atunci când mâncarea e gata.

Sunt numai câteva lucruri la care m-am gândit mai repede pentru că în cazul meu au devenit procese fireşti. În bucătăria mea nu mai există “prafuri galbene” de mulţi ani. Asta în afară de pudrele naturale şi uneori destul de rare pe care le folosesc în preparate de pe alte meridiane: şofran, curry, anason, ienibahar, cuişoare, curcuma, scorţişoară, nucşoară, boia de mai multe feluri şi aşa mai departe. Sunt convins că unii dintre voi ştiu şi folosesc multe alte modalităţi prin care evită ingredientele sintetice şi cred că ar fi interesant pentru alţii să le afle.

M-aş bucura să ţineţi cont de un aspect: Prânzul din Caserolă nu este nici vitrina în care îmi aşez eu victoriile culinare, nici locul de intersecţie al specialiştilor sau pasionaţilor din gastronomie. Am pornit acest proiect din dorinţa de a-i convinge pe cei din jur că gătitul acasă e avantajos din mai multe puncte de vedere. Scriu toate astea pentru a-i convinge pe cei ca mine că eşecurile din bucătărie sunt ceva firesc, că nu e greu să găteşti şi că, dacă vor, îşi pot învinge teama de toată tevatura pe care o presupune gătitul acasă.

• alege carne de vită proaspătă, tocată fin, cu grăsime puţină;
• dacă ţi se pare că e carnea prea slabă, poţi amesteca în carnea de vită o proporţie mică de carne de porc, cel mult o parte porc la trei patru părţi vită;
• ca să nu se întărească ingredientele şi ca să se pătrundă bine (inclusiv carnea) pune sare la sfârşit;
• alege legume cât mai proaspete şi taie-le cât mai fin, eventual dă-le pe răzătoare;
• alege un brand bun de roşii în bulion (conservă) dar, dacă ai ceva timp la dispoziţie, mai bine fă singur sosul de roşii, din roşii opărite şi decojite;
• e bine să coci ardeii în prealabil, pentru a-i putea decoji; în timpul preparării, atât cojile de roşii cât şi cele de ardei se vor separa în timpul preparării şi nu le vei putea “culege” chiar pe toate;
• fierbe încet, pe foc nu prea mare, dând voie ingredientelor şi aromelor să se amestece unele cu altele, să se combine şi să nască unele noi, complexe, mature, echilibrate;
• dacă foloseşti vin, pune vinul tău roşu sec preferat, cel despre care ştii că va da sosului corpolenţa, nobleţea potrivită;
• scade sosul, nu-l seca de tot; da, carnea şi restul ingredientelor trebuie să se pătrundă, însă la final trebuie să fie totul suficient de apos, să aibă suficient lichid care să intre în paste la momentul amestecării;
• încearcă să faci rost de ierburi proaspete, nu uscate; busuiocul proaspăt este, din punctul meu de vedere, o adevărată cheie pentru întregul portativ al unui Bolognese reuşit.

Am uitat ceva? Ai mai adăuga ceva la cele scrise mai sus?

Care sunt sosurile tale preferate pentru paste?

Pe de altă parte, încercarea de compensare a lipsei cărnii este, de multe ori, greşit făcută prin cantitatea mare de grăsmi vegetale cu care sunt combinate alimentele hiperglucidice, aspect care contribuie la dezechilibrul despre care vorbeam mai devreme. Să ne înţelegem: vă spun toate astea prin prisma experienţei proprii şi nu spun că vegetarienii greşesc alegând o dietă din care lipseşte carnea. Spun doar că un astfel de stil de viaţă are nevoie de compensări care să ne menţină metabolismul şi starea generală de sănătate în parametri optimi.

Revenind la fasolea uscată, vă propun câteva soluţii care e posibil să vă ajute în propria bucătărie.

• Eu înmoi fasolea uscată cu o noapte înainte de a o prepara. În apă rece, care acoperă mult cantitatea de fasole uscată. Dacă am un vas suficient de mare, prefer să pun de trei-patru ori mai multă apă decât boabe de fasole. În felul ăsta, fasolea are loc să se umfle, să se hidrateze. Mai mult, voi avea loc să desfac boabele în pumn pentru a scoate învelişul alb al lor.
• De ce scot învelişul alb al boabelor de fasole? Pentru că este indigest şi fierbe greu. Pentru că, eliberat din teacă, bobul de fasole fierbe mai repede, se prepară mai uşor, e mai uşor de pasat (în cazul fasolei bătute) şi pentru că produce mai puţine gaze digestive. Din acelaşi motiv arunc măcar prima apă în care a clocotit fasolea.
• Pregătesc fasolea cu legume cât mai proaspete, gătite bine, dar nu trecute din fiert. Din punctul meu de vedere, fasolea uscată e un aliment “mort”, ale cărui procese biologice sunt, dacă nu oprite, cel puţin foarte mult încetinite, împietrite. E firesc să vreau să echilibrez asta cu legume pline de sevă, în care pulsează viaţa.
• Nu folosesc foarte multă grăsime doar pentru că trebuie să suplinesc lipsa cărnii. Prefer să dau gust fasolei cu legumele, cu condimentele pe care le adaug (piper, boia de ardei, frunze de dafin, cimbru etc.), ba chiar cu sucuri de fructe care să o transforme într-o mâncare gustoasă, cu arome proaspete.
• Mă feresc să prăjesc fasolea. Prefer să o scad la cuptor după ce am fiert-o bine.

Dacă mai aveţi trucuri şi propuneri pentru treaba asta, aş fi foarte curios să le aflu de la voi. Vouă vă place fasolea? Cum? Ce altceva mâncaţi în timpul Postului Crăciunului?

Legea nr. 1. Pastele trebuie puse la fiert întotdeauna în apă clocotită, nu în apă rece şi nu în apă în curs de fierbere. Altfel, procesul de fierbere se prelungeşte, coca dură a pastelor îşi schimbă consistenţa într-un mod nedorit.

Legea nr. 2. Fiecare tip de paste fierbe cât scrie pe pachet SAU până ajung la consistenţa pe care ne-o dorim noi. E posibil ca pe un pachet de paste să apară un timp de fierbere care nu reuşeşte să ne satisfacă propriul gust. Poate fi mai lung sau mai scurt decât noi credem că vrem să fierbem respectivele paste. Cel mai bine e ca, pe parcursul fierberii, să verificaţi cât sunt pastele de fierte. Scoateţi o bucăţică pe o farfurie şi testaţi cu muchia furculiţei. Povestea cu aruncatul spaghetelor pe tavan nu funcţionează întotdeauna. Mai depinde şi de ce vopsea aţi dat pe perete

Legea nr. 3. Puneţi sare în apa în care au fiert pastele. Când a dat în clocot. Apoi amestecaţi înainte de a pune pastele. Sarea menţine forma pastelor, le ajută să nu fiarbă mai repede şi mai mult decât trebuie. În plus, pastele absorb doar o parte din sare, de cele mai multe ori nemaifiind nevoie să adăugaţi sare în prepararea sosului. Dacă mai puneţi şi parmezan la final, aveţi deja o cantitate suficientă de sare.

Legea nr. 4. Întotdeauna după ce am pus pastele în apa clocotită, le amestec cu o spatulă de lemn sau de plastic tare. Ca să nu se lipească. Repet operaţiunea încă o dată, pe la jumătatea timpului de fierbere. Cu grijă, să nu le sfărâm.

Alte amănunte.

- Fierberea pastelor în apă minerală (cu bule) nu e nici mit, nici regulă de aur. E drept că apa gazoasă te ajută să fierbi pastele “al dente”, dar poţi şi fără.

- Evitaţi să spălaţi pastele după ce le-aţi fiert. Dacă folosiţi paste de bună calitate (da, mai scumpe), poţi să nu-ţi faci griji. Le puteţi spăla cu apă foarte rece dacă s-au fiert deja mai mult decât v-aţi fi dorit şi vreţi să opriţi rapid procesul de înmuiere, care continuă şi după ce le-aţi scurs.

- Vă sugerez să UITAŢI de trucul cu un strop de ulei sau de unt în paste “ca să nu se lipească”. Calculaţi-vă timpul astfel încât să amestecaţi pastele cu sosul imediat după ce le-aţi scurs suficient. Nu uitaţi pastele cu zecile de minute în vasul de scrugere şi mai scuturaţi-le din când în când. Orice adaos poate schimba gustul pastelor. Fiind un aliment neutru ca gust, pastele absorb imediat orice altă aromă cu care intră în contact. De-asta ne şi plac atât de mult

Pastele proaspete (pasta fresca) au, în general cu totul alt regim de fierbere. Fierb mai puţin, uneori doar s eopăresc. Dar să ajungem noi acolo…

Foile de lasagna nu trebuie fierte înainte de utilizare. Ele se fierb în timpul coacerii, absorb din umiditatea celor două sosuri pe care le însoţesc.

Am uitat ceva? Voi mai aveţi ceva trucuri sau sugestii despre fiertul pastelor? Sau, altfel spus, aţi descoperit până acum ceva nou în legătură cu treaba asta?

Pentru varza călită, căpăţâna trebuiue să fie tare, semn că varza e îndesată, că frunzele au crescut tasate unele într-altele în interiorul legumei şi că o vei putea toca fin, cu un cuţit cu lama lată, foarte bine ascuţit. Varza “rară” e semn că n-a crescut cum trebuie şi că ai mari şanse să fie chiar stricată pe interior. Aşa că mai bine mai tare şi mai grea decât prea afânată sau prea uşoară la cântar.

Varza trebuie să aibă culoare frumoasă, fie că e verde – intens, ca aceea care apare prima oară în an, fie verde deschis, vernil crud şi curat, în cazul verzei dinspre toamnă. Important e să nu fie prea galbenă şi cel mai bine ar fi să aibă foile ei “originale” la suprafaţă. Mai bine să arunci tu un strat sau două decât să te trezeşti că precupeşul a “chelit-o” cu de la sine putere, încercând să ascundă semne de stricăciune sau bătrâneţe.

Sugestia mea e să nu cumpăraţi căpăţâni de varză prea mari. Varza mai mică e mai îndesată şi mai proaspătă. Verzele mari sunt mai potrivite pentru murat dacă pentru treaba asta ai la dispoziţie vreun butoi mai competent. Ce tevatură e toamna, când trebuie să cumpărăm varză care să se potrivească gurii butoiului de plastic de pe balcon…

În fine, o ultimă poveste despre varza mică: minunata mâncare de “cuburi de varză” atât de bună pe la jumătatea verii cere verze mici şi proaspete, pentru ca un sfert de căpăţână să poată fi o porţie perfectă.

Vouă vă place varza? Cum o pregătiţi sau cum vă place să v-o gătească alţii?

Conform cursului psihilogic naţional firesc, treaba asta apare să se transmită întrucâtva şi generaţiilor mai tinere. Am o mare şi singură sugestie în legătură cu treaba asta. Eu folosesc la mâncare exact vinurile pe care-mi place să le beau. Asta în funcţie de tipul de vin pe care-l “cere” fiecare fel de mâncare. Un sos bun sau o marinată bună nu poate fi făcută cu vin prost sau, fie, cu vin de calitate inferioară celor pe care le punem în pahare, lângă mâncarea din farfurii.

Vinul “ca aliment” nu e deloc neglijabil în structura gustului mâncării. Aşa cum pentru fiecare preparat alegem, după gustul şi priceperea fiecăruia, vinul care ni se pare cel mai potrivit, consider că vinul din mâncare trebuie să respecte aceleaşi reguli. Ca să nu mai vorbim că, până la urmă, cel mai bun vin de băut sau… de mâncat, este exact acela pe care-l ai în casă.

Voi ce vinuri folosiţi la mâncare? Cumpăraţi special o sticlă de vin pentru un sos pe care urmează să-l pregătiţi sau apelaţi la ceea ce se găseşte în mod obişnuit prin propria cămară?

De cele mai multe ori, pentru a avea control deplin asupra consistenţei şi gradului de fierbere, îl prepar adăugând lichidul treptat în tigaie. În felul acesta, sunt convins că orezul nu absoarbe decât cantitatea de lichid pe care i-o dau eu, deci bobul va fi, la final, exact de consistenţa pe care mi-o doresc de obicei. Asta ar însemna că bobul e întreg, e fiert, dar orezul nu este mai lipicios sau mai dur decât îmi place mie.

Găsiţi mai jos câteva dintre propunerile anterioare care se referă la orez şi la felul în care îl fierb sau îl prepar.

Risotto cu roşii uscate

Paella cu peşte alb

Orez sălbatic prăjit cu ou