Ingrediente pentru vreo trei-patru porţii decente: felii de toast alb – zi numărul mesenilor înmulţit cu doi, căci nici prea mult nu-i bine să “guşti” din fericirea asta. Noi vom zice aici pentru vreo patru oameni cu minţile la cap. Adică opt felii. Lapte dulce – 100 ml; smântână dulce – 100 ml; unt – 40 de grame; zahăr pudră – două linguri; ouă – 3; zahăr vanilat – trei plicuri: zahăr brun – o linguriţă; stafide – o lingură; coniac – trei linguri; nucşoară (nutmeg) – o jumătate dintr-una normală. (Nu mă întrebaţi despre echivalentul în praf, că nu-l ştiu).

Pasul 1. Am tăiat feliile de pâine pe diag0nală şi le-am uns cu o parte din unt.

Pasul 2. Am pornit cuptorul. Am uns un vas termorezistent cu puţin unt.

Pasul 3. Am pus stafidele în coniac, să se hidrateze şi să se cherchelească un strop’şor.

Pasul 4. Am bătut ouăle cu un tel, într-un castron. Am încorporat apoi laptele, smântâna şi zahărul pudră. Am amestecat bine, până când compoziţia a fost omogenă.

Pasul 5. Am pus triunghiurile de pâine în vasul termorezistent, astfel încât jumătate de triunghi să se aşeze peste un altul, formând astfel straturi suprapuse de toast cu unt. Am scurs stafidele şi le-am presărat în vas, peste pâine. Am turnat deasupra compoziţia de lapte, ouă, smântână şi zahăr.

Pasul 6. Am amestecat zahărul brun cu zahărul vanilat într-un castronel şi l-am presărat peste feliile de pâine scăldate în amestecul cu ouă. Am lăsat totul să se odihnească un sfert de oră, pentru ca feliile de pâine să tragă o parte din lichid. Apoi am ras nucşoara, umplând bucătăria cu aroma ei înnebunitoare. Am pus totul la cuptor o jumătate de oră.

Ce să vă mai zic? Ar trebui să repet exact ce scriam la început: e simplu de făcut, e parfumată şi are o consistenţă jucăuşă, de lucru făcut în joacă. Lichidul cu ouă, smântână şi zahăr s-a transformat într-o bundincuţă fină, iar feliile de pâine s-au rumenit dulceag-parfumat. Sunt foarte curios să aflu cum vi se pare, după ce, desigur, o veţi fi făcut şi voi. Spor!

“Viorel m-a poftit în împărăția lui de vorbe aromate, mi-a dat voie să vă vorbesc despre lucruri care-mi sunt dragi, adică despre cele ce se fac cu mâna omului pentru bucuria simțurilor celor mai intime (nu vreau să explic acum în ce fel clasific eu simțurile, luați-o așa cum am spus-o, vă rog). Prin urmare, îmi imaginez că-s la o masă în Kopel’s, cu o cafea în față, cu o chisea cu dulceață și un pahar cu apă rece, de fântână alături, cu o foaie de hârtie și un creion la îndemână și cu mintea la toamna care a trecut.

Am făcut atunci magiun, simplu, rustic, dulce, gândit și descântat. Magiunul se numește-n Ardeal “silvaiz” ori “silvaiț” ba chiar “silvaoiță”, în funcție de cum a perceput urechea țăranului român influența ungurească. Se face de bună seamă din prune și e un exercițiu de răbdare demn de școlile Shaolin și Jedi (știu că ultima-i imaginară, dar îmi permit să fabulez, că doar eu am creionul și coala de hârtie).

Povestea începe cu alegerea prunelor. Nu-i musai să fie mari dar trebuie să fie dulci. Nu-I musai să fie arătoase dar ar fi bine să se desprindă ușor de sâmbure, altfel amarnic vei ofta în timp ce cureți de sâmburi 45-60 de kilograme de prune. Da, da, cam atâtea intră într-un cazan cumsecade. Ei după ce ai “dejdiocat” prunele, preț de oarecâte ceasuri, le pui în cazanul spălat bine și șters (v-am spus că și prunele se spală înainte de a fi curățate?). Cazanul e prevăzut cu o vârtelniță, un ax vertical și unul orizontal prins de primul, ce se termină pe fundul cazanului, în cruce, în așa fel încât fiecare mișcare de braț înainte sau înapoi să frece lemnul axului de metalul cazanului și să nu lase prunele să se prindă de acesta.

După șase-șapte ceasuri de dute-vino din braț, prunele ce au bolborosit pe foc potrivit spre mititel vor fi scăzut pe la jumătate. Asta nu trebuie să vă descurajeze, în caz că vă apucați vreodată de făcut silvoiță. Ba din contră, vă va arăta că sunteți pe drumul cel bun. Continuați rutina pentru alte șase-șapte ore. Veți vedea că magiunul e tot mai gros, tot mai dulce. De bună seamă nu va mai avea pic de bacterie-n el și va sta frumos în borcane, în cămări răcoroase și uscate, până s-o găta, ori poate până la toamnă. Din borcane, marmelada asta ajunge în prăjituri, în plăcinte, pe mămăligă în Maramureșul istoric ori se mănâncă așa cum e când ți-e poftă de un dulce sănătos, fără adaos de zahăr și fără conservanți.

Poate vi se pare că-i mult de lucru, că nu merită efortul, că nu-I comod defel să faci silvoiță. Sigur că nu-i comod dar poate fi plăcută claca, statul peste noapte la cazan, la povești și snoave, la un pahar de vin ori la un păhăruț de pălincă de anul trecut, la un cucuruz copt în jar ori la un cartof carbonizat pe jumătate (sigur că ar fi ideal să nu carbonizezi cartofii dar din experiență vă spun că păhăruțul de pălincă nu vine niciodată singur). Și, adevărat vă spun dragii mei, bolile anilor noștri au în comun mai toate un cuvânt: “comod”. Hai să ne ferim de el cât putem, vreți? Să fiți sănătoși.”

Ingrediente pentru trei-patru porţii: zahăr pudră – 125 g; unt moale – 125 g; făină – 125 de grame; ouă – 2; banane coapte – 2; zahăr vanilat – un plic; praf de copt – un plic; migdale nesărate – o mână.

Pasul 1. Am frecat untul şi zahărul într-un castron încăpător, cu o spatulă curată, de lemn sau de plastic. Le-am amestecat bine, până am obţinut un amestec cremos, puţin pufos, şi până ce tot zahărul a fost încorporat în cantitatea de unt.

Pasul 2. Am adăugat primul ou şi zahărul vanilat. Am bătut bine compoziţia cu un tel, până când oul şi zahărul au fost încorporate.

Pasul 3. Am adăugat al doilea ou şi o lingură de făină. Am continuat să bat totul bine, cu telul. E bine să încorporaţi ouăle pe rând, pentru a da timp aluatului să se amestece bine. Lingura de făină ajută compoziţia să devină cremoasă şi să se pregătească pentru restul cantităţii pe care o veţi adăuga. Telul este cea mai bună unealtă în astfel de cazuri pentru că vă ajută să amestecaţi foarte bine ingredientele şi să nu faceţi cocoloaşe de făină.

Pasul 4. Am aprins cuptorul. Am pasat bananele într-un castron, cu o furculiţă.

Pasul 5. Am adăugat în castronul mare piureul de banane, praful de copt şi restul de făină. Am bătut totul foarte bine cu telul, câteva minute, pentru ca toate ingredientele să se amestece şi să formeze o pastă fină, fără bucăţi de banană.

Pasul 6. În imaginea de mai jos puteţi vedea consistenţa compoziţiei finale. Am uns un vas termorezistent cu foarte puţin ulei. Am pus pe fundul şi pe pereţii vasului o coală de hârtie pentru copt. Am uns-o şi pe ea cu un strop de ulei, după care am pus toată compoziţia în vas.

Pasul 7. Am tăiat grosier migdalele, cu un cuţit. La fel de simplu, voi le puteţi mărunţi mult, în funcţie de propria opţiune. Mie-mi plac mai măricele, nu chiar pulbere. Am împrăştiat migdalele pe toată suprafaţa compoziţiei din vasul termorezistent şi l-am băgat în cuptor.

Pasul 8. Am ţinut-o la copt aproximativ 25 de minute, verificând destul de des culoarea de la suprafaţă şi gradul de coacere din interior. Sunt câteva feluri în care puteţi regla viteza de coacere a unei astfel de copturi. În principiu, dacă s-a rumenit deja după primele zece-cinsprezece minute, e clar că riscaţi să rămână necoaptă în interior, deci e bine să micşoraţi intensitatea focului.

Pentru a verifica dacă e coaptă, e bine să verificaţi: greutatea vasului (cu cât e mai uşor, cu atât mai coaptă e prăjiturica; elasticitatea – apăsaţi cu degetul în mai multe puncte ale prăjiturii şi, în funcţie de cît de rapid îşi revine la forma iniţială, aflaţi cât mai are de stat; desigur, nu în ultimul rând, testul scobitorii e sfânt – înfigeţi-o în mijlocul preparatului şi dacă băţul iese destul de rece şi /sau umed, prăjitura nu e coaptă suficient.

Bonus? Doar nu era să închei povestea fără o imagine cu prăjiturica în secţiune. Dar vă rog frumos (ştiu că e greu), nu tăiaţi din ea mai devreme de zece minute după ce aţi scos-o din cuptor. Scoateţi-o din vas şi din hârtia de copt, pe un prosop curat sau pe un fund de lemn, lăsaţi-o să se răcorească măcar zece minute. Poftă mare!

Ingrediente pentru vreo trei-patru porţii: pere coapte, zemoase, parfumate – patru bucăţi; pudră de scorţişoară – o linguriţă şi jumătate; beţe de scorţişoară – patru; zahăr brun – patru linguri; unt – două linguri; nucşoară rasă – o jumătate; cuişoare întregi – două; coniac bun – un shot; sucul unei jumătăţi de portocală.

Pasul 1. Am aprins cuptorul. Am curăţat perele de coajă cu un peeler. Am tăiat perele longitudinal, pe mijloc. Am scos seminţele şi cotoarele. Le-am pus cu partea plată în jos şi le-am tăiat felii dinspre capăt spre partea de jos, lăsându-le unite spre capătul dinspre codiţe. Tăietura asta  permite pulpei de pară să se expună aromelor ce vor veni mai târziu şi, trebuie să recunoaştem, dă un aspect foarte atrăgător fructelor.

Pasul 2. Am pus zahărul într-un castron, am adăugat pudra de scorţişoară şi am ras nucşoara. Am nucşoară întreagă, din Olanda. E bună şi nucşoara pudră, de la plic, dar incomparabilă cu asta rasă proaspăt. Am amestecat bine cele trei ingrediente.

Pasul 3. Ca să scap de etapele “preparative”, am pus coniacul într-un alt castron şi am stors sucul de portocală peste el. Am avut un “de Valcourt” desfăcut de mai multă vreme, pe care l-am mai folosit la pateuri de ficat şi la alte năzbâtii, un V.S.O.P. care mie îmi place mult. Le-am amestecat şi le-am lăsat să aştepte până le-a venit rândul.

Pasul 4. Am uns un vas termorezistent cu o foarte mică parte din untul pregătit. Am aşezat perele cu partea plată în jos şi le-am răsfirat feliile de “evantai”. Am aşezat “strategic” beţele de scorţişoară şi cele două cuişoare. Cât să acopere o arie cât mai întinsă din conţinutul vasului. Am presărat peste pere toată cantitatea de zahăr şi arome. Am pus câte o bucăţică de unt pe fiecare pară. Am aşezat vasul în cuptorul încins şi am copt totul la foc mic, timp de 25 de minute.

Pasul 5. Le-am scos din cuptor şi m-am minunat puţin de privelişte. Zahărul aromat şi untul se topiseră pe şi pe lângă pere, formând un sos cu arome imposibil de istorisit în cuvinte. Am turnat în vas coniacul cu suc de portocale şi am pus din nou în cuptor, la foc ceva mai tare, timp de cinci minute.

Alcoolul s-a evaporat şi a lăsat în urmă bunătate de gust şi minune de abur bun. Puneţi pe farfurie porţii de o jumătate de pară sau două şi musai turnaţi câteva linguri de sos peste ele. Sigur că aţi putea să alunecaţi uşor şi o lingură de smântână pe farfurie, dar mai bine vă întrebaţi înainte dacă sigur nu puteţi fără ea

Ingrediente pentru vreo patru papanaşi mari: urdă proaspătă, nesărată – aprox. 400 g; ouă – 2; zahăr vanilat – vreo cinci pacheţele; zahăr pudră – o lingură sau două; griş – maximum două linguri scuturate şi încă o cantitate mică pentru tăvălit papanaşii cruzi; ulei pentru uns tava; smântână obişnuită; dulceaţă de vişine (în cantităţi moderate, dacă nu vă e cu supărare).

Pasul 1. Am scos urda pe o farfurie, ca să-i pot face poza asta apetisantă De la o vreme, într-unul dintre magazinele din zona în care locuiesc găsesc o urdă care seamănă perfect cu ricotta şi probabil chiar e făcută după o reţetă din ţara prietenă. Are grăsime în cantităţi de bun simţ, e afânată şi gustoasă. Sugestia mea e să găsiţi urdă sau brânză dulce care să nu aibă gust de tencuială jilavă, să fie gustoasă chiar dacă e slabă şi nesărată.

Pasul 2. Am pasat toată brânza cu o furculiţă şi am amestecat în ea ouăle. Nu am pu smai multe pentru că mai apoi, la coacere, papanaşii nu ar mai fi fost prea fragezi, iar consistenţa aluatului ar fi fost prea lichidă, greu de modelat.

Pasul 3. Am pus zahărul vanilat, zahărul pudră, un strop de sare. Am amestecat bine, cu o spatulă curată. Puteţi face asta la fel de bine şi cu mâna.

Pasul 4. Am pus apoi în aluat grişul. Eu am pus cam mult, adică vreo trei linguri pline. E posibil să vă placă şi aşa, dar mie la final parcă să zic că mi s-au părut cam prea păstoşi. Nu foarte, dar cred că mi i-aş fi dorit de o consistenţă în care brânza să predomine. De aceea v-am recomandat în paragraful cu ingrediente o cantitate mai mică. Grişul leagă compoziţia, o ajută să devină maleabilă. După ce l-am amestecat bine, am lăsat compoziţia la rece o jumătate de oră, cât să se umfle grişul şi să se topească bine zahărul.

Pasul 5. Am pus pe fundul unui vas termorezistent o bucată de hârtie de copt. Am uns-o cu puţin ulei. Am modelat apoi papanaşii din compoziţia care, după ce a stat la rece, a devenit puţin mai tare, mai uşor de mânuit. I-am tăvălit puţin prin griş uscat înainte de a-i pune în tavă. Am avut loc pentru trei, dar în castron a mai rămas destulă compoziţie pentru al patrulea.

Pasul 6. Au stat la cuptor aproximativ 40 de minute, la foc puternic. Ca să fiţi siguri că nu se ard, nu uitaţi de ei în cuptor, mai vizitaţi-i din când în când, ca să-i puteţi opri la momentul oportun. Mi-a plăcut că s-au crăpat în mai multe locuri, pe toată suprafaţa lor. Cu vreo cinci minute înainte de a-i scoate, am presărat puţin zahăr brun şi l-am lăsat să se topească uşor, în crăpături. Sunt cam frumuşei, nu-i aşa?

Pasul 7. Încă fierbinţi, i-am “botezat” cu smântână şi dulceaţă, ambele reci, prima din frigider şi a doua din cămară. Consistenţă uşoară, delicată, gust vanilat de brânză bună, completat cu personalitate de sosul lacto-dulceag al ingredientelor de la final. Eu unul mă declar mulţumit. Mă întreb cum vi se vor părea vouă. Sunt departe de ceea ce ne-au învăţat proastele obiceiuri că sunt papanaşii, e clar că unora dintre voi li se vor părea mai mult decât ciudaţi, dar eu sint convins că îi voi repeta din când în când.

Bonus. Când i-am scos din cuptor, papanaşii mei erau umflaţi şi îngâmfaţi. Au dat înapoi pe măsură ce s-au răcit, dar m-am bucurat să văd că, în secţiune, erau copţi. Interiorul n-a rămas deloc umed. Azi dimineaţă, reci fiind, mi s-au părut chiar mai buni.

Ingrediente: îngheţată, făină, zahăr vanilat, ouă, ulei pentru prăjit.

Principiul. Înainte de cei câţiva paşi deloc laborioşi ai unei îngheţate prăjite, să vă explic puţin care e treaba cu jucăria asta. O biluţă de îngheţată tăvălită prin ingredientele obişnuite ale unui înveliş pentru “pane”, apoi prăjite rapid, în baie de ulei (da, de data asta am comis-o, dar am făcut-o doar de dragul experimentului) foarte fierbinte, fără ca îngheţata să se scurgă din “gogoaşa” exterioară. Nu e simplu, jur!

Pasul 1. Am răcit bine îngheţata. Ca să-ţi micşorezi considerabil şansele ca îngheţata să se topească în timpul prăjirii, e bine să alegi o îngheţată cu consistenţă cât mai dură după încheţare. Sigur, trebuie să fie gustoasă, plăcută, dar cu cât mai tare, cu atât mai bine. Eu am avut o îngheţată cremoasă, cu rom şi stafide, care la primul test mi-a făcut probleme.

Pasul 2. Am pus câteva ouă într-un castron şi le-am bătut cu puţin zahăr vanilat. Şi ouăle trebuie să fie foarte reci. De fapt, în afară de tigaia cu ulei cât mai fierbinte, totul ar trebui să fie foarte rece în etapa de modelare. Poate chiar încercaţi să faceţi toată treaba în frigider Într-un alt castron am pus făină.

Pasul 3. Am pus ulei la încins într-o tigaie. Aveţi nevoie de ulei cu punctul de ardere la temperatură cât mai înaltă. Uleiul de palmier, care are şi marele avantaj de a nu împrumuta preparatului absolut niciun gust sau miros, se arde mai greu decât alte tipuri de ulei. Cert este că trebuie încins cât mai tare. De ce? Pentru că învelişul din ou şi făină din jurul bilei de îngheţată trebuie să se prăjească înainte ca îngheţata să înceapă să se topească. Weird, ha?

Pasul 4. Prepararea. Asta e, de fapt, cea mai simplă treabă. Poţi alege două variante: să faci un aluat subţire, din ouă, făină şi arome, prin care bila de îngheţată este tăvălită o singură dată, sau să păstrezi ingredientele separat şi să ai nevoie de repetarea trecerii îngheţatei prin cele două straturi. Aşa am făcut şi eu, dar sigur voi încerca cealaltă variantă data viitoare.

Aşa că am scos îngheţata cu o lingură din cutie şi am tăvălit-o prin făină, apoi prin ou, apoi din nou prin făină, prin ou şi din nou prin făină. La prima porţie uleiul nu era suficient încins, aşa că, până s-a prăjit exteriorul, toată îngheţata s-a topit în tigaie, stricând uleiul. L-am schimbat şi am repetat povestea. De data asta am lăsat să se încingă bine (nu am avut ulei de palmier, ci de floarea soarelui, adică ÎN NICIUN CAZ! ) şi a ieşit cât de cât o treabă interesantă. Cert este că învelişul a fost rumen în timp ce îngheţata a rămas întreagă, înăuntru. Rezultatul e în imaginea de mai jos.

Nu voi face niciodată aşa ceva în cantitate mare, dar cu siguranţă voi mai încerca acest desert până voi fi mulţumit de rezultat. Paradoxul şi provocarea mi se par atât de interesante, încât chiar vreau să văd dacă voi reuşi vreodată să obţin porţia perfectă de “îngheţată prăjită”. Dacă aţi încercat aşa ceva până acum sau dacă vă decideţi să vă puneţi mintea cu ea, vă aştept cu propriile poveşti şi experienţe.

Ingrediente pentru vreo 8 rulouri măricele. Aluat: făină – aproximativ 400 g plus o cantitate mai mică pentru frământat şi întins; lapte praf – 3 linguri pline; drojdie proaspătă – un pacheţel de 25 de grame; unt – 3/4 dintr-un pachet, aproximativ 170 g; zahăr pudră – 3 linguri pline; sare – o jumătate de linguriţă; apă călduţă – aproximativ 250 ml. Cremă: gălbenuşuri proaspete – 5 bucăţi; un ou întreg; unt – restul din pachetul folosit pentru aluat – aproximativ 30 g; cacao – două linguri pline; zahăr pudră – 2-3 linguri; smântână dulce (lichidă) – aproximativ 100 ml; un strop de esenţă de rom.

Pasul 1. Într-un castron mare, încăpător, am pus făina. În mijlocul ei am pus toate celelalte ingrediente pentru aluat. Am pus drojdia sfărâmată, pentru a o putea încorpora mai uşor. E bine ca untul să fie cât mai moale atunci când îl puneţi (tăiat în cubuleţe) în compoziţie.

Pasul 2. Am amestecat cu mâna ingredientele din mijlocul cantităţii de făină. M-am folosit de consistenţa cremoasă a untului pentru a încorpora drojdia, laptele praf şi zahărul pudră.

Pasul 3. Am început să adaug apa călduţă în cantităţi mici, aducând în compoziţia din mijloc mici cantităşi de făină pe care am încorporat-o treptat în compoziţie. E bine să puneţi apa puţin câte puţin, pentru a putea ţine sub control umiditatea aluatului. Dacă, după ce aţi adunat toată făina în compoziţie, aluatul e prea umed, adăugaţi mici cantităţi de făină şi frământaţi până ce aluatul se desprinde de mână şi poate fi lucrat lejer. Dacă, dimpotrivă, aluatul e prea uscat şi nu se leagă, adăugaţi cantităţi mici de apă călduţă, până ce obţineţi consistenţa dorită.

Pasul 4. Am frământat aluatul aproximativ zece minute, pe suprafaţa de masă pudrată cu puţină făină. Nu vă aşteptaţi ca aluatul să devină foarte elastic în faza aceasta. El nu seamănă cu aluatul de pâine pentru că are în compoziţie zahăr, unt destuld e mult şi lapte praf, ingrediente care-l fac mai greu şi mai dens. Frământaţi pentru a fi siguri că toate ingredientele s-au deistribuit bine în toată cantitatea de aluat.

Pasul 5. Am pus aluatul într-un vas de plastic, uns cu puţin ulei sau cu un strop din restul de unt rămas pe hârtia pachetului. Am acoperit vasul cu un prosop curat şi l-am pus aproape de caloriferul din bucătărie, dar în niciun caz lipit de elemenţii fierbinţi. La o distanţă considerabilă, dar destul de aproape de căldura emanată.

Pasul 6. Am ales gălbenuşurile de albuşuri şi le-am răsturnat într-un castron încăpător. Am pus zahărul pudră şi untul moale, am frecat gălbenuşurile cu cele două ingrediente până ce compoziţia a devenit omogenă şi deschisă la culoare. Am adăugat cantitatea de cacao şi am omogenizat din nou. Am pus apoi esenţa de rom şi smântâna şi am amestecat bine.

Pasul 7. Am pus crema într-o cratiţă cu fund gros şi am fiert-o pe cea mai mică flacără a celui mai mic ochi al aragazului, amestecând tot timpul. Crema nu trebuie să fiarbă în clocote, iar mişcarea continuă a spatulei ajută crema să rămână fină, fără cocoloaşe sau alte depuneri solide. Când s-a îngroşat, am luat-o d epe foc şi am pus-o pe balcon, la răcoare.

Pasul 8. Aluatul a stat la dospit aproximativ trei ore. A crescut greu, încet, din cauza compoziţiei dense, a untului şi zahărului. Aproape că şi-a dublat dimensiunile, dar aşteptarea a fost destul de apăsătoare. Tot ce vă sfătuiesc este să aveţi răbdare. Oprirea dospirii înainte de vreme este, cu siguranţă, cheia eşecului cu un astfel de aluat. Am ştiut că a crescut destul când, după cele trei ore, după ce l-am împuns cu degetul, aluatul a scos mici poncituri în procesul lent de revenire la forma iniţială.

Pasul 9. Am pus aluatul pe suprafaţa de frământare pudrată cu puţină făină şi l-am frământat bine alte zece minute. L-am omogenizat din nou, am scos tot aerul din el, l-am nivelat bine şi l-am tăiat în trei bucăţi egale.

Pasul 10. Am întins cu sucitorul (pudrat şi el cu făină, pentru a nu se lipi de cocă) fiecare bucată de aluat într-o foaie groasă de aproximativ 2-3 milimetri. Dacă puteţi s-o scoateţi mai subţire, chiar vă rog. Având în vedere că aluatul va creşte din nou după umplere, foaia ar trebui să fie cât mai subţire. Ca lungime, ea trebuie să poată fi pliată de trei ori şi “închisă” pe laterala lungă. Stabiliţi singuri dimensiunile, în funcţie de lăţimea viitoarelor rulouri. Eu am calculat aproximativ patru degete pentru fiecare tură de aluat. Am tăiat marginile foii de aluat pentru a obţine un dreptunghi cât de cât regulat.

Pasul 11. Pe una dintre laturile foii, am întins un strat de cremă de ciocolată cu o pensulă pe care o folosesc doar în bucătărie.

Pasul 12. Am pliat latura foii de aluat peste stratul de cremă şi am repetat povestea cu ciocolata pe toată suprafaţa aluatului. Am repetat aceeaşi operaţiune încă o dată, în total trei ture de aluat cu ciocolată. La margine, am închis aluatul cu capătul bont al unei furculiţe, presând straturile de aluat între ele. Probabil că grosimea foii mele şi închizătura neîndemânatică au dus la desfacerea rulourilor în timpul coacerii. Deci ar fi bine să fiţi mai atenţi decât mine la aceste detalii. Am tăiat fiecare rulou în trei bucăţi şi am pus toate segmentele într-o tavă căptuşită cu hârtie de copt unsă cu puţin ulei. Am repetat toată treaba şi cu celelalte două tranşe de aluat.

Pasul 13. Am aprins cuptorul. Am acoperit tava şi am pus-o în acelaşi loc unde ţinusem prima oară aluatul la dospit. Faza asta a durat aproximativ o oră şi jumătate. Aluatul a crescut din nou, lăsând la vedere umplutura şi chiar rupându-se în unele cazuri, pe la margini.

Pasul 14. Am pus tava cu rulouri în cuptor, la copt, la foc mediu spre mic. După ce bibilisem la ele atâta vreme, ultimul lucru pe care mi l-aş fi dorit era să se ardă sau să se strice în cuptor. Aşa că focul mediu spre mic mi-a permis să le ţin sub control, verificându-le culoarea în răstimpuri.

Pasul 15. Când au fost aproape coapte, umflate şi nu foarte rumene, le-am scos din cuptor, am bătut un ou, am uns toate rulourile cu oul bătut şi am presărat câteva cristale de zahăr pe fiecare. Le-am pus la loc în cuptor şi le-am mai ţinut până ce au căpătat strălucirea oului copt. Nu mai mult de cinci-şapte minute.

Cum au fost? În primul rând pufoase. Apoi aromate şi uşor cremoase de la compoziţia din interior. Pe măsură ce s-au răcit, crema a intrat în stratul pufos de aluat copt şi parcă şi-au potenţat aromele. Sunt convins că erau şi mai bune cu mici cubuleţe de rahat în compoziţie, sau cu un dram de mac amestecat în vremă. Consistenţa a fost asemănătoare cozonacului şi aproape că am umplut un pahar cu lapte ca să-l pun lângă jumătatea mea de rulou O parte dintre ele au ajuns la coaforul din cartier, unde doamnele s-au mirat tare că “tipu’ ăla atât de neprietenos şi de pretenţios face prăjituuuuuri?!” Well…nu vreţi să fiţi prin preajmă când cineva îşi bate joc de perciunii mei :p

Ingrediente: pentru vreo două porţii micuţe, de poftă: ouă – două; făină – trei linguri; suc de portocale sau grepfruit – 4-5 linguri; sare – un vârf de cuţit; zahăr vanilat – un pliculeţ. Pentru umpluturi: dulceaţă, ciocolată, nuci sfărâmate, miere.

Pasul 1. Am făcut compoziţia de clătite. Am bătut ouăle cu un tel, într-un castron. Am stors grepfruit peste ouăle bătute. Aroma de grepfruit va da o notă acrişor-amăruie clătitelor. Dacă nu vă daţi în vânt după o asemenea aromă, există nenumărate alte variante, alte sucuri de fructe sau lichide parfumate, pe care le puteţi folosi în locul clasicei ape minerale. Ţine doar de imaginaţia şi de pofta voastră să alegeţi lichidul potrivit pentru aceste clătite. Am bătut totul cu telul, am adăugat câte o lingură de făină, zahărul şi sarea, am omogenizat bine cu telul.

Pasul 2. Am făcut clătite foarte subţiri. La treaba asta, partea mai complicată este, în general, găsirea unui “momentum” între temperatura tigăii, cantitatea de ulei din ea, temperatura uleiului, forţa focului, cantitatea de compoziţie pentru o clătită şi dorinţa voastră asupra grosimii clătitelor )) Simplu, nu? E greu de explicat sau de născocit o constantă ideală care să întrunească toate cele pe care le-am amintit, dar sigur e nevoie de o tigaie antiadezivă şi de un foc controlabil. Mai e nevoie şi de o spatulă destul de subţire, cu care să vă ajutaţi la întorsul clătitelor dacă nu aveţi încă încredere în răsucirea lor în aer. Dincolo de toate astea, e important să faceţi clătite subţiri, pe care să le păstraţi între două farfurii, pentru a nu se usca până le faceţi pe toate.

Pasul 3. Am uns clătitele cu diverse umpluturi. Nu vă recomand unele anume, dar probabil că vă veţi învârti între aproximativ aceleaşi soluţii: miere cu sau fără nuci sau alte miezuri sfărâmate, ciocolată topită, dulceaţă sau gem, brânză dulce cu stafide, urdă cu mărar, fructe uscate strivite… Orice veţi folosi, e foarte important ca umpluturile să nu fie întinse în straturi groase. E o regulă valabilă şi în cazul clătitelor clasice, dar având în vedere că pe acestea le vom pune în straturi şi le vom rula împreună, e bine ca umpluturile să nu curgă pe toate părţile.

Pasul 4. Am folosit vreo patru sau cinci clătite pe care le-am aşezat una peste alta, având grijă să le lipesc cât mai bine una de cealaltă. Le-am rulat pe toate, împreună. Le-am înfăşurat destul de strâns cu o bucată de folie de plastic şi le-am pus în frigider o jumătate de oră. Le-am scos, le-am luat plasticul şi le-am tăiat rondele. Sigur că peste rondele aş mai fi putut să pun tot felul de alte drăcovenii şi sunt convins că unii dintre voi le vor îneca sub un strat de frişcă din tub sau bătută acasă, cu mixerul. Eu n-am făcut asta pentru că mi s-ar fi părut că duc experimentul prea departe M-am bucurat că n-am făcut clătite leşinător de dulci, ajutate de izul acrişor din aluat şi de cantităţile mici de umplutură.

Ingrediente pentru 4 porţii. Orez (eu am folosit sălbatic pentru că e mai sănătos şi fierbe mai încet, mai controlat, îmi place bobul de orez sălbatic mai tăricel, “al dente”, cum ar veni) – 150 g; lapte proaspăt – aproximativ 600 ml; unt – 20 g; zahăr brun – 3 linguri; zahăr vanilat – două pliculeţe; scorţişoară – un beţişor spart în aşchii şi un praf la final, pentru decor; gutuie – o felie nu prea mare; măr – o jumătate de măr mic; banană nu foarte coaptă – o bucată.

Pasul 1. Am pus într-o cratiţă cu fund gros zahărul, beţişorul de scorţişoară şi zahărul vanilat. De ce am pus băţul de scorţişoară spart şi nu întreg? Pentru a-l ajuta să-şi elibereze mai uşor aromele pe măsură ce laptele s-a încălzit. Am turnat deasupra laptele, amestecând uşor, încercând să topesc zahărul. Am pus apoi cratiţa pe foc mic şi l-am lăsat să se încălzească bine, amestecând din când în când.

Pasul 2. Am tăiat fructele în bucăţele foarte mici, le-am amestecat şi le-am stropit cu zeama unei jumătăţi de lămâie, ca să nu-şi schimbe culoarea cât mi-am văzut de celelalte treburi.

Pasul 3. Am spălat orezul în două-trei ape, ca să fiu sigur că e curat şi că nu va lăsa în lapte impurităţi care să-i strice culoarea în timpul fierberii.

Pasul 4. Am topit untul în tigaie, pe foc foarte mic, apoi am călit orezul câteva minute, până ce boabele albe au devenit uşor gălbui. Treaba asta ajută orezul să nu se lipească de tigaie în timpul preparării şi conferă bobului o consistenţă fermă, coaptă. Am călit orezul amestecând tot timpul cu spatula de lemn, vreo trei minute, pe foc moderat.

Pasul 5. Am început să adaug cantităţi mici de lapte aromat peste orez, amestecând mereu şi ajutând lichidul să se absoarbă în orez. Am făcut asta până ce bobul de orez a ajuns la consistenţa pe care o căutam, deci nu vă pot spune un timp foarte exact pentru această operaţiune. Ea durează în funcţie de preferinţele fiecăruia.

Pasul 6. Când orezul a fost suficient de fiert şi în tigaie nu rămăsese deloc lichid, am pus fructele şi am amestecat bine. Am mai ţinut pe foc mai puţin de un minut şi asta a fost tot. În farfurie, am nins fiecare porţie cu pudră de scorţişoară şi n-a fost rău deloc.

E un preparat dulce, are şi orez, deci vă sugerez cantităţi mici, “de gust”, din cauza unui conţinut mare de carbohidraţi. E drept, orezul este săţios prin esenţa lui, iar povestea este atât de aromată, încât nici nu cred că merită să fie “înfulecată” în porţii gigantice. Mai ales ca desert al unei mese la care aţi mâncat şi alte feluri. Combinaţiile de fructe sunt inepuizabile în această formulă, dar sugestia mea este să alegeţi fructe care se potrivesc unele cu altele. Veţi fi tentaţi să puneţi fructe uscate (stafide, smochine, curmale) şi nici nu vă condamn prea tare, ar merge perfect. Ţineţi cont de faptul că acestea conţin o cantitate şi mai mare de zaharuri comparativ cu fructele proaspete. Un mix interesant ar fi cel din fructe de pădure, aş vedea un altul format din pere, piersici şi caise ori un altul, cu ananas, papaya si mango, un altul cu rodie, vişine şi mandarine, un altul cu fucte exotice cu miez alb – mangostan, litchi, rambutan… (nu vă uitaţi chiorâş, toate astea se găsesc proaspete în magazinele din Bucureşti sau la conservă).

Ingrediente. Pentru vreo 4-6 porţii de tartă: aluat pentru tarte dulci – aprox. 250 de grame; ciocolată cu minimum 75% masă de cacao – 100 g. (o tabletă); gălbenuşurile de la trei ouă mari; smântână dulce – 100 ml; unt – 100 g; zahăr pudră – 2 linguri; feliile a trei mandarine, două pentru cremă şi una pentru decor.

Pasul 1. Aluatul. Am scos bucăţile de aluat din congelator şi le-am lăsat să se dezgheţe puţin. Când au putut fi tăiate, le-am transformat în felii destul de mici şi destul de subţiri, nu mai groase de o jumătate de centimetru. Le-am pus pe fundul şi pe pereţii vasului uns cu puţin unt (vas termorezistent, din ceramică smălţuită, dar merge şi în vas de sticlă sau în tavă metalică), le-am lăsat să se mai înmoaie, după care le-am presat cu mâna până am reuşit să le unesc între ele, să nu am niciun spaţiu între ele. L-am pus la cuptorul preîncălzit, cu pietricele de râu într-o coală de hârtie, ca să nu crească prea mult. La foc mediu, vreo 15 minute.

Pasul 2. Spuma de ciocolată. Cât s-a dezgheţat şi s-a copt aluatul, am făcut crema / spuma de ciocolată. Am topit întâi ciocolata, ruptă în bucăţi egale, ca să se topească toată în acelaşi timp. Într-un vas cu fund gros, pe focul cel mai mic, ca să nu fiarbă şi să nu se ardă. Am pus apoi untul tăiat cuburi şi am continuat să ţin cratiţa pe foc mic până s-a topit complet. Mare atenţie! Compoziţia nu trebuie să fiarbă!

Pasul 3. După ce untul şi ciocolata s-au omogenizat, am pus în cratiţă gălbenuşurile de ou şi le-am încorporat bine, pe rând, în compoziţie, amestecând cu o spatulă de lemn. După asta am pus smântâna dulce şi două linguri de zahăr pudră. Toate astea ţinând cratiţa pe foc ţi amestecând tot timpul.

Pasul 4. Am continuat să amestec pe foc mic până când crema s-a îngroşat destul de repede şi a devenit de consistenţa unei smântâni foarte groase. Trebuie să curgă mai greu din lingură. Am pus apoi feliile de mandarină tăiate în jumătăţi şi am amestecat uşor.

Pasul 5. După asta am scos aluatul din cuptor şi am turnat crema în mijlocul lui. Am nivelat, am pus deasupra feliile întregi de mandarină şi am pus tarta la cuptor vreme de aproximativ o jumătate de oră, la foc mediu, controlabil. Am reuşit să rumenesc cam tare marginile. Am lăsat tarta să se răcească, peste noapte, pe masa din bucătărie. De dimineaţă am tăiat destul de uşor din ea.

Chiar dacă parcă blatul tartei a fost ceva mai crocant decât mi-ar fi plăcut mie, crema de ciocolată cu mandarine a fost cu adevărat un “mousse” aerisit, uşor, nici prea dulce şi nici prea acru (de la sucul de mandarine). N-a ieşit perfect, abia aştept următoarea ocazie cu care voi face din nou aluat pentru tarte dulci, dar eu am fost mulţumit de această primă încercare.

Socoteli. Timp: aprox. 50 de minute, din care 30 de minute coacere. Bani: aproximativ 18 RON pentru toată compoziţia.