De Marius Tudosiei mă leagă o prietenie care se întinde pe mai mult din ultimii 10-12 ani. Asta chiar incluzând perioadele în care poate că treceau luni bune fără să ne auzim, că despre văzut nici nu se punea problema :) Însă Marius e acea specie de prieten care ştii că e acolo, undeva, că în orice moment poţi deşerta în faţa lui istoria lunilor trecute de la ultima discuţie şi că va avea un munte de chestii interesante să-ţi povestească de fiecare dată când îl întâlneşti. Am fost şi colegi pentru scurtă vreme, am avut ocazia să-mi dau seama că un "marketician" la fel de pasionat ca şi mine, la fel de mare iubitor de brand durabil, construit şi întreţinut pe termen lung. Ne-am descoperit relativ recent pasiunea comună pentru mâncarea bine gătită şi pentru poveşti gustoase. Eu m-am apucat de un restaurant (Kopel's), el - de un magazin cu bunătăţi veritabile - Băcănia Veche.

"Nu-i frumos să te lauzi de unul singur, dar eu o fac acum. Mă pot lăuda că-l cunosc pe @Copolovici de mulți ani și-s mândru de asta. Semnul bun e că am uitat cum l-am cunoscut... Ceea ce înseamnă că: 1. Ne știm de destulă vreme încât să fi pierdut „începuturile” în negura timpurilor; 2. Acum trăim multe lucruri atât de intense încât ele ne-au ajutat să nu rămânem blocați în aceeași unică și eternă poveste care începe la mulți cu „mai ții minte când ne-am cunoscut noi...”

Într-o bună zi mă sună amicul meu și mă-ntreabă dacă îi dau un guestpost, alături de oameni lângă care nu prea speram că pot avea onoarea să șed. M-am simțit mândru, admit, să livrez alături de Adi Hădean, de exemplu. Așa că m-am pus pe gândit... la ce-aș putea să dau. Marfă? Să zicem că nu sufăr: am computerul plin de poze bune la rezoluție și concludente pentru subiecte. Deci tehnic sunt acoperit de vreo 20-30 de giga de imagini. Dar conținutul, Tudosiei, conținutul... că ăsta e important. Ce conținut??? O zi de frământări! Nu-i nu ușor să te așezi în linie cu oamenii ăștia fără să-ți trădezi novicia. Dar, într-o atare alăturare, ăsta n-ar mai fi un păcat așa de mare (dincolo de faptul că viața noastră în sine nu e vreun concurs or something...)

Așa că mi-a dat ceva prin cap: îi voi da noului jupân de la Kopel’s fix lucrul pe care i l-aș pregăti dacă s-ar anunța el, personal, că vine duminică la masa de prânz la mine-n casă. Și nu mi-a fost prea greu. Trebuia să fie ceva simplu. Ceva gustos. Ceva ne-sofisticat. La îndemână. Cu arome care să te plimbe nițel, să te „călătorească”. Ceva care să deschidă un vin bun. Să dezlege o poveste de vacanță. Să facă limba să tremure și pleoapa să cadă moale intru amintirile cele de demult, încă neuitate. Așa am ajuns la vinetele umplute cu ceapă. Asta i-aș face jupânului Copolovici dacă mi-ar face onoarea să-mi treacă, din nou, pragul.

Jucăria asta nu-i simplă. Durează. Cere răbdare. Vreo oră și jumătate în total. Dar nu-i greu de făcut dacă ai niște vinete cu tot cu coadă, mult pătrunjel mai degrabă ciopârțit decât tocat (cam o cană mare), un usturoi la fel de mărunt, trei sferturi de kil de roșii proaspete, o cană de ulei de măsline de bună calitate (să nu te scumpești, că pierzi) și vreo 3 cepe albe mari. N-am dubii ca prin casă poți găsi cu ușurintă o jumătate de linguriță de zahăr, sare sau piper proaspăt măcinat.

Nu-i o mâncare cu grabă, ci una la foc mic, așezat. E mâncare de cuhnie, mai degrabă, că iese mai bună la foc de lemne. Dacă te grăbești, mai bine faci altceva. C-o strici și-i păcat!

Pe vinetele cele rotofeie le-am tăiat în lung, pe jumătate. Le-am dat o sare grunjoasă de le-am stors într-o oră de multă apă din ele. Le-am clătit și scurs bine, apoi le-am dat în tigaia încinsă, într-o undă de foc, pe-o parte și pe alta. Câteva minute, nu prea mult. După aceea le-am lăsat să se odihnească pe-o farfurie. Pe iuțile cepe le-am tăiat felii mari. În final trebuie să le simți dulceața unică și textura plăcută. Le-am călit încet, până s-au aurit.

Am pus pătrunjelul, usturoiul și cam jumătate din cantitatea de roșii (tocate și ele, că erau întregi) și stropul de zahăr. Iarnă fiind, eu am pus niște roșii italienești pe care le știu foarte bine conservate. Un brand (cred) aproape necunoscut, dar le-am descoperit și ajung la ele cu liniștea că sunt ok. Le-am ținut pe foc mestecând într-una până când roșiile aproape s-au topit. Am pus restul de roșii pe deasupra și, cu toată povestea asta, am umplut scobiturile din vinete.

Într-o tavă de dat la cuptor am pus un strat de ulei, cât să se ungă toți pereții, și-am aranjat vinetele umplute. Am mai făcut și-un vârf din restul de umplutură și dacă ar fi fost vară sau sezon, sigur aș fi pus pe fiecare și-o felie groasă de-un deget dintr-o roșie răscoaptă, de grădină. Am aruncat printre vinete niște bucăți groase de cartof, ca să tragă tot ce-i ulei în plus. Stropisem deja toată adunarea din tavă cu câteva linguri de ulei.

Treaba cea mai bună cu vinetele astea e că parcă trece uleiul prin ele... Nu știu cum, dar se prăjesc și după aceea uleiul se duce în cartofi. Și rămân ele, singure, cu umplutura de ceapă în care se simte pătrunjelul, cu amestecul acela amețitor de dulce și sărat și iute... Rămân bune și pentru puțin timp. Ele se vor termina curând pentru că până și cel mai făr de poftă om o să spună că mai vrea una...

Cam asta aș așterne eu din fața lui Viorel de-ar fi să-mi treacă pragul. Și-aș trage nădejde că i-ar plăcea și că mi-ar zice și el că mai vrea una. Și ne-am mai bucura de-un eveniment fericit ivit în calea noastră.

Toate cele bune, Marius