Dragii mei, permanenta mea devenire şi şcolire la facultăţile înalte ale gustului şi poeziei gastronomice trec adesea prin prieteni. Profit de acest răstimp aglomerat din existenţa mea, cel despre care vă vorbesc pe scurt şi în editorialul de alături, ca să cedez temporar locul meu de la masa virtuală de prânz unor oameni dragi mie, de a căror prietenie mă bucur şi mă simt binecuvântat. Voi avea mai mulţi invitaţi în zilele ce urmează şi sper să vă bucuraţi de darurile lor făcute vouă şi prin intermediul meu. Nu întâmplarea, ci spiritul camaraderesc şi simpatia reciprocă fac să încep această serie de articole scrise de invitaţii mei cu Adi Hădean, un om care ar fi trebuit inventat dacă n-ar fi fost născut, la vremea potrivită, de muma lui :) O poveste cu totul specială, pentru care-i mulţumesc.

"Viorel m-a poftit în împărăția lui de vorbe aromate, mi-a dat voie să vă vorbesc despre lucruri care-mi sunt dragi, adică despre cele ce se fac cu mâna omului pentru bucuria simțurilor celor mai intime (nu vreau să explic acum în ce fel clasific eu simțurile, luați-o așa cum am spus-o, vă rog). Prin urmare, îmi imaginez că-s la o masă în Kopel’s, cu o cafea în față, cu o chisea cu dulceață și un pahar cu apă rece, de fântână alături, cu o foaie de hârtie și un creion la îndemână și cu mintea la toamna care a trecut.

Am făcut atunci magiun, simplu, rustic, dulce, gândit și descântat. Magiunul se numește-n Ardeal “silvaiz” ori “silvaiț” ba chiar “silvaoiță”, în funcție de cum a perceput urechea țăranului român influența ungurească. Se face de bună seamă din prune și e un exercițiu de răbdare demn de școlile Shaolin și Jedi (știu că ultima-i imaginară, dar îmi permit să fabulez, că doar eu am creionul și coala de hârtie).

Povestea începe cu alegerea prunelor. Nu-i musai să fie mari dar trebuie să fie dulci. Nu-I musai să fie arătoase dar ar fi bine să se desprindă ușor de sâmbure, altfel amarnic vei ofta în timp ce cureți de sâmburi 45-60 de kilograme de prune. Da, da, cam atâtea intră într-un cazan cumsecade. Ei după ce ai “dejdiocat” prunele, preț de oarecâte ceasuri, le pui în cazanul spălat bine și șters (v-am spus că și prunele se spală înainte de a fi curățate?). Cazanul e prevăzut cu o vârtelniță, un ax vertical și unul orizontal prins de primul, ce se termină pe fundul cazanului, în cruce, în așa fel încât fiecare mișcare de braț înainte sau înapoi să frece lemnul axului de metalul cazanului și să nu lase prunele să se prindă de acesta.

După șase-șapte ceasuri de dute-vino din braț, prunele ce au bolborosit pe foc potrivit spre mititel vor fi scăzut pe la jumătate. Asta nu trebuie să vă descurajeze, în caz că vă apucați vreodată de făcut silvoiță. Ba din contră, vă va arăta că sunteți pe drumul cel bun. Continuați rutina pentru alte șase-șapte ore. Veți vedea că magiunul e tot mai gros, tot mai dulce. De bună seamă nu va mai avea pic de bacterie-n el și va sta frumos în borcane, în cămări răcoroase și uscate, până s-o găta, ori poate până la toamnă. Din borcane, marmelada asta ajunge în prăjituri, în plăcinte, pe mămăligă în Maramureșul istoric ori se mănâncă așa cum e când ți-e poftă de un dulce sănătos, fără adaos de zahăr și fără conservanți.

Poate vi se pare că-i mult de lucru, că nu merită efortul, că nu-I comod defel să faci silvoiță. Sigur că nu-i comod dar poate fi plăcută claca, statul peste noapte la cazan, la povești și snoave, la un pahar de vin ori la un păhăruț de pălincă de anul trecut, la un cucuruz copt în jar ori la un cartof carbonizat pe jumătate (sigur că ar fi ideal să nu carbonizezi cartofii dar din experiență vă spun că păhăruțul de pălincă nu vine niciodată singur). Și, adevărat vă spun dragii mei, bolile anilor noștri au în comun mai toate un cuvânt: “comod”. Hai să ne ferim de el cât putem, vreți? Să fiți sănătoși."