Rău îmi pare că primul editorial de anul ăsta nu e despre un subiect din cele mai simpatice, dar uneori găsesc nimerit să-mi asum şi misiunea de a atrage atenţia asupra unor greşeli de comportament pe care, dacă le lăsăm neadmonestate, riscăm să le vedem trecute lesne în categoria multelor erori devenite obicei. Pentru că zilele trecute am avut parte de un episod cu totul neplăcut în Metro şi pentru că, în general, nu pot să nu reacţionez pe loc la în astfel de situaţii, vă fac şi pe voi părtaşi la principiile pe care eu le susţin cu fermitate şi vă îndrum să vă asumaţi riscurile unor interacţiuni mai puţin plăcute. Sunt în continuare convins că o reacţie cât mai puternică e de natură să facă momentul cel puţin memorabil pentru cel admonestat şi că data viitoare îşi va aduce aminte de episod.

Nu e mare filosofie, nu e nici măcar vreun semn de educaţie aleasă, ci mai degrabă o problemă de atitudine, un amănunt care unora încă nu le-a intrat în reflex. Mi s-a întâmplat cu mai multe luni în urmă, în Carrefour, tot la secţiunea de peşte proaspăt, să văd o cuconiţă întorcând file-urile de peşte pe toate părţile, pentru a le analiza cu ochi critic. Eram la coadă, aşteptam să captez atenţia vânzătorului ca să-mi arate o bucată de nu mai ştiu ce. Am reacţionat pe loc şi am atras atenţia asupra faptului că respectiva nu poartă mănuşi de plastic. E drept, nici nu se aflau asemenea mănuşi la discreţia cumpărătorilor, semn clar că manipularea peştelui era rezervată doar vânzătorilor.

Dacă aşa vrea Carrefour, atunci aşa se cheamă că e regula. Reacţia a fost pe măsura aşteptărilor: "Am pus mâna pe bucata pe care o cumpăr!" Am încercat degeaba să-i explic că nu despre asta era vorba, că microbii nu sunt nişte creaturi disciplinate, care stau cuminţi pe mână şi se distribuie ordonat, doar pe obiectele atinse etc. etc. etc. Mi-am primit ameninţările taurine ale masculului ce-o însoţea pe sacoşistă şi am aplanat conflictul. Desigur, am fost singur în reacţia mea inutilă, chiar dacă la coadă erau vreo zece oameni.

Sâmbăta trecută flirtam galeş cu unchiaşul de la raionul cu peşte şi fructe de mare din Metro. Îl întrebasem dacă homarii din bazin sunt dintre cei de dinainte de Revelion, că parcă recunoscusem câteva rude mai tinere ale giganţilor pe care-i cumpărasem atunci. Mi-a cântărit una-alta şi, la un moment dat, l-am văzut privind pe lângă mine şi rostind pe ton de glumă, dar prompt şi concis: "Barosane, dacă pui mâna, cumperi!"

M-am întors şi l-am văzut pe mamifer cum se oprise contrariat, cu ditamai caracatiţa în gheare. Consternarea bovină de o clipă a lăsat loc clasicei "şmecherii" agriculturale neaoşe: "Pă' ce să fac cu ea, bre? Să-mi fac căciulă?" Poate că "De ce nu purtaţi mănuşi? (în Metro erau) Cum puteţi să atingeţi cu mâna ceea ce cumpără alţii?" ar fi rămas la nivel de priviri ucigaşe din partea rupestrului dacă nu mi-ar fi scăpat oarecum printre dinţi şi inevitabilul "ţăran băşit" la finalul intervenţiei.

Cel mai vârtos mă sufocă motivele şi pseudoscuzele pe care astfel de personaje le dezvoltă în minţile lor needucate pentru a-şi motiva pe loc apucăturile. "Păi ce, ai cumpărat tu bucata pe care am pus eu mâna?", "Păi ce, crezi că nu m-am spălat pe mâini?", "Păi ce, lucrezi tu aici de-mi faci observaţie? Cine eşti tu să-mi atragi atenţia?", "Păi ce, alţii crezi că nu pun mâna?" "Păi ce, nu trebuie să văd cum e marfa?" multe altele asemenea.

Nu insist către voi cu pledoarii şi expuneri de motive pentru care NU avem voie să atingem fără mănuşi igienice sau fără măcar o pungă pusă pe mână alimente neambalate în standurile din magazine. Poate că e de vină copilăria în vremea căreia orice meltean care "încerca" pâinea de pe tejghea la magazinul din cartier îşi primea o megapapară atât de la vânzătoare, cât şi de la cei aflaţi la coadă. Mi-e pur şi simplu imposibil să nu reacţionez.

Mai mult, şi asta nu e deloc un motiv de laudă, sunt atât de convins că o reacţie "moale" nu trece niciodată de tovalul cornutului în defect, încât sunt necondiţionat adeptul admonestării groase, cel puţin la fel de groasă ca obrazul ţoapei. În naivitatea mea, încă mai cred că ocara va avea şanse să devină cu adevărat memorabilă în sens coercitiv dacă e spusă pe limba lui şi pe tonul utilizat pentru vite. Poate că pentru asta ar trebui să-mi cer scuze, dar vă propun să nu uităm că trăim vremuri de epidemii şi de continuă deteriorare a bunei cuviinţe.

Bivolul meu de sâmbătă nu s-a mulţumit cu episodul de la raionul de peşte. M-a surprins la coada de la casă, s-a oprit în dreptul meu şi m-a studiat în timp ce scoteam produsele din coş. Nu i-a trebuit decât să ridic ochii spre el ca să scuipe printre dinţi "Ce faci, mă? Mă faci pe mine de căcat în magazin? Las' că ne vedem noi afară!".

Am ridicat din nou tonul, am încercat să atrag personalului atenţia asupra ameninţării, am primit doar zâmbete încurcate din partea casierelor şi n-am văzut nici picior de om de ordine. Probabil că, dacă nu-i dădeam un avans confortabil, riscam să am parte de o confruntare fizică în parcare. Şi uite-aşa aveam toate şansele să devin ştire la jurnalul de seară :)

Poate că teoria mea cu forţa reacţiei pe măsura nivelului de nesimţire presupus nu e chiar cea mai bună soluţie, dar mai cred ceva: că reacţia mea încearcă, de fiecare dată, să mai găsească măcar un combatant apt să se ralieze cu mine, pe loc, în demersul cu intenţie coercitivă. Nu se întâmplă aproape niciodată şi rău îmi pare. De frică, din dezinteres, din amorţeala asta care îşi arată efectele în mai toate colţurile şi la toate răspântiile societăţii în care încercăm să trăim. E doar un exemplu dintre foarte multe metehne care, după părerea mea, distrug lent şi pe termen lung până şi amintirea poporului educat, francofon şi rafinat care am fost hăăăăt, cu mult timp în urmă...