"Nu ştiu alţii cum sunt", dar eu de îndată ce mă apuc serios de sport, aproape că nu mai concep masă de prânz de la care să lipsească un grătar bine făcut, alături de o salată cât mai crudă, cât mai crocantă şi cât mai gustoasă. Sunt pe cale să definesc un concept care la români s-ar putea numi "frica de vacă". Ceea ce pentru alţii este o bucurie zilnică, la noi devine "tare, fad, lipsit de gust, imposibil de mâncat". Ne-a îndepărtat de carnea de vacă o tradiţie tristă, a gospodinelor care s-au apucat de pregătit aşa ceva fără puţină documentare în prealabil. Şi acum serios: sursele corecte de informare le-au lipsit în cele mai multe cazuri, aşa că s-au raportat de prea multe ori la experienţele altora.

Să repetăm împreună: "an-tri-cot!" După celebrul muşchiuleţ, probabil cea mai potrivită pentru grătar bucată de vacă. Nu vă uitaţi după bucăţi compacte de carne macră, ci alegeţi fleici cu irizaţii albe, de grăsime, în vecinătatea cărora carnea e fragedă şi n-are nevoie de multe pregătiri. Eu am luat două bucăţi groase de două degete, am avut norocul să le găsesc fără urmă de os. Pe la margini aveau fâşii compacte de grăsime pe care le-am tăiat fără urmă de regret. Aveam să le ţin foarte puţin pe grătar, aşa că nu aveam nevoie de seu semi-preparat...yukk! Oricum, vor rămâne bucăţele de grăsime pe care le puteţi lăsa în farfurie fără urmă de regret.

Am pus grătarul la încins. Nu l-am folosit pe cel "ţigănesc", masiv, de fontă, pentru că m-am obişnuit cu cel foarte subţire, teflonat, pe care-l am de la IKEA. E mult mai uşor de curăţat şi nici nu păstrează mirosuri. L-am lăsat pe foc puternic, să se încingă straşnic. Între timp, am uns bucăţile de antricot cu ulei de măsline şi puţin piper măcinat. am verificat cu câţiva stropi de apă cât de încins a fost grătarul. Aş vrea să mă înţelegeţi bine: grătarul sau suprafaţa de figere trebuie să fie FOARTE FIERBINTE. Tocmai pentru că nu veţi lăsa carnea decât câteva minute. Altfel, se va întări. Carnea are nevoie să se frigă rapid, să fumege, să nu stea pe foc mai mult de 3-5 minute, în funcţie de cât de bine făcută o vreţi: în sânge, făcută mediu sau făcută bine.

Două minute şi jumătate pe fiecare parte am ţinut antricoatele mele. De atât au avut nevoie ca să se pătrundă bine doar câţiva milimetri la exterior, să rămână fragede la mijloc şi să se combine perfect cu sucurile salatei pe care am făcut-o lângă ele. Vreo trei minute şi jumătate le-aş fi ţinut dacă aş fi vrut ca la mijloc să fie mai puţin rozalii şi mai puţin suculente. Probabil că după patru minute şi ceva pe fiecare parte ar fi fost complet pătrunse, dar aici intervine din nou opţiunea fiecăruia.

Şi dacă tot vorbeam de salată şi de faptul că totul a durat doar 15 minute, să vă spun firul poveştii. Am pus grătarul pe flacără mare, aşa cum ziceam. L-am lăsat mai mult de cinci minute. În timpul ăsta am "tuns" grăsimea excesivă de pe antricoate şi am pus piper şi puţin ulei pe ce a rămas. Sare n-am pus pentru că am preferat să-i reglez gustul după ce a fost gata. Oricum nu prea înghit eu multă sare în general, ceea ce v-aş dori şi vouă. Apoi am spălat o salată lollo roso (salată creaţă, cu nuanţe vişinii către marginile superioare) rupând cotorul cu mâna şi trecând fiecare foaie pe sub jet de apă. Lollo nu e foarte deasă, dacă arunci primele foi, de obicei mai tari şi uneori deteriorate, îţi rămâne fix de-o porţie bună. Tot cât s-a încins grătarul am tăiat repede câteva rondele de ridiche albă, cilindrică, câteva roşii cherry şi câteva tulpini subţiri de ceapă verde. La ce bun să complic situaţia când voiam ceva rapid, crud, proaspăt şi crănţănitor? Desigur, eu am făcut salata cu ce-am povestit pentru că asta am agăţat prin frigider. Frunzele pot fi de multe alte feluri, de la inimi de lăptuci până la frunze de spanac, de ridiche sau chiar de gulie.

Cât am zis? Cinci-şapte minute? După asta am avut timp berechet să mă concentrez asupra fripturii. Cu totul, carnea n-a stat pe grătar mai mult de şase minute. Restul de timp rămas a fost rezervat "reglajelor" de la final. Ulei în salată, puţină sare, un strop de suc de lămâie, tăiat friptura în bucăţi mai mici... Şi dacă tot vorbim despre vacă, vă recomand articolul în care prietenul meu, Nicu Lungu, măcelar şcolit şi experimentat şi competent distribuitor de carne, sculptor de vaci şi dibaci vrăjitor de marinate şi baiţuri pentru mai toate felurile de carne, a avut răbdarea să vă povestească pe larg despre alcătuirea vacii din perspectivă culinară.

La final, aş fi tentat să vă întreb de ce nu vă place vaca :) Dar, pentru că ar fi bine să mă feresc de presupuneri negativiste, vă propun să vorbim despre propriile voastre experienţe cu acest tip de carne. Cum vă iese, cum nu v-a ieşit, cum preferaţi s-o pregătiţi şi ce aţi dori să aflaţi de la mine despre acest capitol? Sper să ştiu să vă răspund. Dacă nu ştiu, promit să mă documentez. Aşa mai aflu şi eu lucruri noi :) Şi să nu uit: pentru cele două antricoate am plătit opt lei noi.