Pentru că o fată dragă de departe mi l-a sugerat acum ceva vreme. Pentru că e noiembrie. Pentru că azi a ieşit soarele frumos şi portocaliu ca un dovleac copt. Pentru că aveam în frigider un bulion (zeamă de carne, nu treaba aia cu roşii) de curcan de la o încercare eşuată de piftie. Pentru că dovleacul şi gutuia nu numai că sunt contemporane între ele, dar uneori zici că s-au născut din aceeaşi mămucă (ceea ce, pe undeva, e adevărat). Uite de-asta am făcut eu un risotto de toamnă, dulceag şi parfumat straşnic.

Ingrediente. Pentru 4 porţii: orez - o cană; miez de dovleac - vreo jumătate de kilogram; gutuie - o bucată; dovlecei obişnuiţi - 2 buc; tulpini de ţelină - 2 fire; usturoi - doi căţei; supă de pasăre - 1.5 litri; o mână de ierburi aromate - salvie, rozmarin, dafin; sare, piper, parmezan ras - 100 g; ulei de măsline - 4 linguri; ulei de porumb - 2 linguri (opţional).

Am început cu legumele, pe care le-am spălat, le-am curăţat, apoi le-am tocat în cubuleţe mici, respectiv în semirondele (ţelina verde). Le-am pus etajat, pe o farfurie, pe măsură ce le-am tocat. Doar ca să-mi iasă mândreţea asta de poză, nu din alt motiv :)

Am tocat apoi usturoiul şi l-am plimbat puţin prin uleiul de măsline încins nu prea tare într-o tigaie. Un minut, poate două... Cât să nu se "bruneţească" prea tare.

După care am parfumat uleiul şi cu ţelina verde, proaspătă, nu mai mult de vreo trei minute. Cam cât să se ridice aroma până-n tavan şi să devină bucăţelele verzulii un pic sticloase.

După asta am călit restul legumelor, pe foc mediu, mai bine de un sfert de oră, amestecând din când în când. Să nu se ardă, să devină şi ele pe jumătate moi şi să împrumute arome unele de la altele.

Între timp am ales frunezele-astea de mai jos. Recunosc, e un amestec foarte potrivit pentru mâncăruri cu carne, dar parcă tocmai asta m-a atras. Adică bun, n-avem carne, dar poate că ierburile-astea tocmai asta vor înlocui cu succes: amintirea unei bucăţele de carne pe care azi n-am vrut s-o amestecăm prin orezul nostru. Şi nu m-am gândit rău. Recunosc, faptul că am folosit frunze proaspete de dafin a fost un alt experiment, o curiozitate. Şi nici aici n-am greşit.

Am adus la fiert supa de curcan. Aici e o altă poveste, dar acum vă zic doar că am încercat să îngheţ o piftie din doar patru aripi babane, fierte vreo cinci ore la foc mic. Şi n-a ieşit. Voi încerca din nou peste câteva zile. Aşa că, atunci când a fiert supa, am pus frunzele şi un capac. Am lăsat să fiarbă cât mi-am văzut de restul treburilor.

Am spălat orezul, l-am scurs şi l-am pus în tigaie, peste legume. Am călit în continuare, vreo zece minute, până ce tot orezul a trecut prin grăsime. Acum am pus şi uleiul de porumb, doar pentru aroma potrivită cu restul poveştii. S-a potrivit de minune.

După asta am tot adăugat supa aromată cu un polonic, peste orez şi legume, treptat, pe măsură ce s-a fiert orezul. Nu am amestecat decât la final, cu o spatulă de lemn. În rest, am scuturat tigaia pentru a vedea dacă lichidul a secat şi pentru a adăuga o nouă porţie de supă. N-a durat mai mult de 20 de minute până ce orezul a fost fiert, bobul întreg, iar lichidul din tigaie aproape dispărut. Nu poate seca de tot, mie-mi place risotto puţin cleios. Mai ales imediat după ce am pus şi parmezanul ras, sare şi piper, apoi am amestecat repede totul, cu grijă, să nu zdrobesc prea multe boabe de orez.

Nu v-aş mai spune mare lucru pentru că imaginile chiar vorbesc suficient. Trebuie mâncat cald, e dulceag, e delicat. Am mai pus la final un praf de scorţişoară. Asta aşa, "de-un capriţ, de-un pamplezir..."

Socoteli. Timp: aprox. 60 de minute. Bani: aprox. 2.5 RON / porţie.

De ce crezi că românilor nu le prea place orezul? Vezi o diferenţă serioasă între "pilaful" bunicii şi un risotto contemporan? Cum şi se par amestecurile dintre dulce şi sărat, imixtiuni de gust pe care bucătăria tradiţională românească nu le prea conţine? Care e varianta te preferată de orez?