Poate că în mod obişnuit aş fi forţat puţin noza şi aş fi scris povestea asta la rugrica How To sau poate chiar în recenzii din moment ce în cele ce urmează vă voi spune (mai precis vă voi arăta) cum se pregătesc fileurile de ţipar afumat când vrei să faci o vînzare bună. Dacă luăm în calcul faptul că astea s-au petrecut cu două zile în urmă lîngă o bodeguţă de pe o stradă foarte curată a unui sat din suburbiile Rotterdamului, ar fi putut să încapă la capitolul în care vorbim despre locuri pe unde am mîncat ce ne-au dat alţii.

Dar nu. O trecem la experienţe culinare puternice, avînd acelaşi cod poştal cu primul crab mîncat întreg la Singapore, primul cârnat înghiţit aproape nemestecat la Vladivostok, după trei luni de mâncare asiatică, prima anghilă aruncată cu Tudosiei şi doamnele din dotare din pricină de gusturi greţoase din cale-afară şi aşa mai departe. Ţipar afumat să fie, din mâini urâte şi muncite, de pescar olandez lăsat la vatră. În cuvinte puţine şi cu poze concludente, ca să ne înţelegem om cu persoană.

Aşa arăta afumătoarea. Mi-a adus aminte de coloraţii de pe la Cluj, care vând toamna castane coapte pe stradă. Tot aşa pături dubioase au şi ei parcă...

Asta avea moşul pe masă, cât să-ţi rupă ochiul din mersul maşinii şi să te ia de nas în goana cailor. (Că nu degeaba toată povestea e la doi paşi de un manej pentru hipism de agrement.

A cântărit moşul frumuseţe de afumături aurii, despicate şi curăţate cum se cuvine. Putea foarte bine să ni-i dea umpluţi cu vise de broască, am fi jurat că aşa e obiceiul locului şi ne-am fi lins pe degete cu la fel de multă abnegaţie dacă, desigur, aveau acelaşi gust.

Apoi a despicat şerpălăii binişor, cu un cuţit subţire...

...cât să le scoată mai uşor la iveală şira spinării şi să-o scoată întreagă dintr-o singură opinteală.

Apoi, cu gesturi la fel de fireşti, a scos moşulică fileurile de ţipar din pielea afumată folosindu-se de o lingură. De la coadă şi până la cap.

A pus apoi toate bucăţile împreună, le-a tăiat din nou şi le-a pus într-un pachet.

Pe nenea îl voi revedea probabil chiar în ziua în care mă voi întoarce acasă. Că doar nu vin înapoi fără o bucăţică din preţiosul (şi nici la bani nu e chiar un banc sec...) meu nou prieten afumat.

La gust? O minunăţie! La consistenţă? Destul de gras, dar cu carne fermă, deloc moale, simţi că mesteci un pic din el. Cum? Stropit cu zeamă de lămâie şi prăfuit cu un strop de piper măcinat proaspăt. Pentru pipote mai subţirele, merge şi-o bucăţică de pâine neagră pe sub el. Dar puţină, că-i păcat de frumuseţe de gust.