Oricâte circumstanţe atenuante am încerca să-i găsim, gâsca e orătanie cu multe melicuri şi tabieturi de coană mare. Cu mai mult timp în urmă, soacra mea cea mare şi gastronoamă a scăpat către odraslele ei (naturale şi de căpătat) mândreţe de piept de gâscă sortit răbdătorului cuptor de la Bucureşti. Numai că înainte de botezul flăcărilor şi dogorii frăgezitoare, a avut nevoie de mici preparaţii.

Mai întâi l-am spălat bine şi l-am curăţat de ultimele tuleie. Pentru asta i-am pârlit pielea (groasă şi grasă, toval de orătanie, nu altceva) la flacăra aragazului. Am spălat din nou, apoi într-un castron de sticlă (merge şi de lemn sau lut, dar niciodată de metal, căci marinata oxidează şi metalul strică gustul şi chimia organică) am frecta carnea cu trei căţei de usturoi zdrobiţi, puţină sare grunjoasă de mare, cinci linguri de ulei de măsline, frunzele de pe două crenguţe de măghiran şi două de rozmarin. De-a valma, fără vreo altă grijă în afară de a atinge de câteva ori fiecare milimetru de carne cu toate aromele din castron.

Peste toate astea am turnat apoi vin roşu, cabernet cam sec dar nu foarte taninos. Vin zburdalnic, activ, bun să-şi împrietenească acidul cu pieptul de gâscă şi să-l facă fraged peste noapte, cât le-am lăsat în castron, acoperite bine. A doua zi doar ma scos carnea din marinată, am pus-o într-un vas de sticlă termorezistentă şi am copt mai bine de o oră şi jumătate. Cu focul puternic până s-a rumenit pe trei sferturi, apoi cale lungă, la foc mic, ca să se pătrundă şi să cedeze insistenţelor. Dacă aşa a arătat crud, o să vă las pe voi să vă imaginaţi cum a fost când a ieşit din cuptor. Că eu poze n-am mai apucat să-i fac... Poate data viitoare, dacă n-o ieşi la fel de bine şi nu mă voi grăbi să-i vin de hac.