Adineauri mi-am generat un banc. De fapt, nu. Am făcut o salată şi tot gândindu-mă la Hădean şi la hribele lui (apropo, trăi-ţi-ar clicurile de la poze, monşer, că mult le-am simţit lipsa!) dar mai ales la gâdilitorul umor ardelenesc, mi-am dat seama că nu fac o salată, ci scriu un banc aşa cum cred eu că l-ar zice Hădean :)

Un bucureştean intră la Hădean în crâşmă şi se-apucă de consultat meniul. Vede, printre altele, "Salată cu tarhon". Cheamă un băiat şi-ntreabă: "Ce conţine salata cu tarhon?". Ăsta se-apucă să-nşire tărăgănat: "D'apăi e cu roşii de grădină... caş de oaie aproape nesărat...ardei gras roşu...ceapă tânără, proaspătă...un pic de ardei iute, un strop de sare şi ulei de măsline din cel bun..." Muşteriul întreabă tulbure: "Şi tarhon?". Şi ăsta micu' răspune fâstâcit: "D'apăi aşe, şi tarhon!" şi zâmbeşte mulţumit că şi-o făcut treaba calumea.

Şi uite-aşa v-am spus povestea pozei de mai jos. Ce mari poeme poţi scrie despre o salată? În nici un caz "reţete", că mă ia cu amoc la lingurică de fiecare dată când aud cuvântul ăsta. Nu mai bine-şi face fiecare platouaşul lui, după imaginaţia şi pohtele proprii? Cu tarhonul e simplu: ori îţi place, ori nu. Că unde să-l pui, nu-ţi fă griji, ai berechet. Dar despre asta într-o cu totul altă dimensiune.