Ieri am dezgheţat un pachet de piept de pui, însă am ajuns prea tîrziu în bucătărie ca să le mai dau un sens logic. Avantaj eu, pentru că peste zi m-am gîndit puţin la ce pot să fac cu ei şi mi-am propus să încerc un sos nou, necitit pe nicăieri.

O ceapă destul de mare şi un ardei roşu, tăiate amîndouă fîşii înguste şi lungi. Călite în cîteva linguri de ulei de măsline, sare grunjoasă, pătrunjel, cimbru şi cîteva boabe de piper. Amestecate tot timpul, pe foc destul de mare. Au apucat să lase puţin sos, în care am topit şi o linguriţă de zahăr.

Nu voiam ca ardeiul să se înmoaie foarte tare, aşa că am micşorat focul, amestecînd in continuare cu spatula de lemn. Cînd toată povestea a scăzut complet, am pus în tigaie o felie destul de mică de unt. S-a topit încet, dînd cepei şi ardeiului suficient loc de manevră Imediat am început să adaug sucul de roşii. Încorporîndu-l încet si amestecănd în permanenţă, ma mărit din nou focul.

Am obţinut un sos cremos, dulce-acrişor, în care ardeiul a păstrat o consistenţă exact aşa cum mi-o dorisem. L-am lăsat să se odihnească, timp ţn care am prăjit bucăţile de piept de pui în ulei de măsline. Nu prea comit astfel de barbarisme, dar de data asta sigur nu-mi doream să înăbuş carnea în sosul aproape pefect. În paralel, doamna s-a ocupat de piure.

A pasat cu mixerul de mînă cartofii fierţi bine în apă cu sare (scurşi), adăugînd unt şi lapte. Piureul a ieşit alb şi pufos, perfect pentru ceea ce avea să însoţească. Am readus sosul pe foc mic, am lăsat bucăţile de carne (scurse de ulei) să se obişnuiască puţin cu el şi cam asta a fost tot.

Chiar dacă, la un moment dat, o să vorbim pe larg despre sosuri, trebuie să vă spun, celor mai puţin dedulciţi la obiceiuri culinare, că reprezintă una dintre cele mai importante "ramuri" din copăcelul gastronomiei. În marile bucătării, sosurile sînt misiunea chef-ilor supremi sau a sous-chef-ilor specializaţi, ei fiind şi printre cei mai bine plătiţi în întreaga lume bucătărească.